Lecții despre mântuire de la o perdea

Scriptura ne spune că „perdeaua dinlăuntrul templului s-a rupt în două de sus până jos” (Matei 27:51). Cu siguranță că acest detaliu nu este la întâmplare, ci are o însemnătate mare din moment ce Dumnezeu intervine în mod direct în templu.

Perdeaua avea aproximativ 10 cm grosime, în jur de 20 de metri înălțime și 10 lățime, conform lui Josephus și unui paragraf din Mishnah. Aceasta era situată între sfânta și sfânta sfintelor (Evrei 9:3), locul în care nu avea dreptul să intre decât marele preot odată pe an, doar după ce păcatele lui au fost ispășite prin jertfă. Sfânta sfintelor reprezenta lumea lui Dumnezeu în care omul nu are acces. Omul muritor nu are dreptul să stea în prezența deplină a lui Dumnezeu. Ruperea de către un om a acestei perdele ce cântărea între patru și șase tone era imposibilă.

Perdeaua, care separa cele două părți ale templului, ne spune Josephus, era

o draperie babiloniană brodată cu albastru, cu pânză fină, stacojiu și mov… Acest amestec de culori nu era fără o interpretare mistică, ci reprezenta o imagine a Universului; prin stacojiu era simbolizat focul, prin inul fin Pământul, prin albastru aerul, și prin mov marea… Această draperie avea de asemenea brodat pe ea tot ce este mistic în Ceruri, exceptând cele (12) semne ce reprezintă făpturile vii. (Războaiele Iudaice, 5.5.4.)

Catapeteasma era deci un simbol al Universului, al lumii materiale. Pe această perdea era reprezentat cerul, elementul cel mai îndepărtat de lumea muritorilor, în spatele căruia se află Dumnezeu conform concepției antice. Când un evreu ar fi citit în Matei că perdeaua care separa sfânta de sfânta sfintelor ar fi înțeles că Cerurile au fost rupte și că omului i se permite să vadă lumea lui Dumnezeu, să aibă acces în prezența divină într-un mod inimaginabil. Continuă lectura

Reclame

O „disecție” a cedării în fața ispitei trupești

Ispita este „ceea ce exercită o mare forță de atracție.” Fizicul (atracția manifestată prin hormonii secretați) vrea să pună mâna pe metafizic (gânduri). În acest punct nimic nu e pierdut, bătălia abia a început. De aici încolo încep alegerile

Când atracția interioară (vorbim de poftele păcătoase, evident) e declanșată de un factor exterior presiunea e atât de puternică încât îți vine să spui împreună cu sălbaticul hedonist Oscar Wilde: „Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.”

Corpul vrea, iar mintea proiectează cele mai spectaculoase speranțe asupra a ceea ce trupul cere. Poate fi vorba de o bere, de o țigară, de o imagine pornografică, de un drog, de o bârfă, de multe altele, nu contează. Necunoscutul ne permite să proiectăm imagini idealiste și să sperăm că  aceste himere create de noi vor deveni realitate și toate așteptările noastre vor fi împlinite de anumite persoane, circumstanțe, substanțe, etc.

Există un moment de împlinire falsă. Acel moment de aparentă pace este clipa plăcerii. Atunci nu-ți preocupi mintea cu gânduri esențiale precum sensul vieții și scopul ei, ci dedici momentul în totalitate trupului. Gândurile trebuie ostracizate ca nu cumva să amestece plăcerea cu mustrările de conștiință. Vremea lor e după. Vrei să atingi acea picătură pură de plăcere, acel balon de săpun care se sparge la prima atingere.

Dar odată ce pofta a fost atinsă, urmează sentimentul de neîmplinire. Deși faci ceva cu scopul de a împlini un gol, devii și mai neîmplinit. Asta pentru că e vorba de păcat, iar păcatul nu aduce împlinire, ci doar o satisfacție ce stinge o vreme golul din trup, dar produce un gol și mai mare în suflet. „Pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului și păcatul odată făptuit, aduce moartea.”

Tot ce ai făcut până acum a fost să te minți singur. Ai umflat și făcut posibila plăcere mai mare decât este. Totul a fost o autoînșelare, o minciună gogonată pe care ți-ai vândut-o ție înșuți în lupta purtată cu gândurile care-ți spun să nu alegi păcatul Continuă lectura

Dumnezeu e medic, nu măcelar

De ce? Din ce cauză? De ce?

Când avem parte de suferință alergăm la aceste întrebări. Orice om o face. Iov a făcut-o și la fel ca el, mulți alții. Problema prietenilor săi era că ștampilau suferința ca fiind rea și cauzată de răul din viața lui Iov. Despre „bunătatea” suferinței  am scris AICI.

Nu despre bunătatea suferinței vreau să vă vorbesc, ci despre bunătatea lui Dumnezeu. Un lucru îl învăț din experiența lui Iov cu Dumnezeu în suferință și după aceasta: Dumnezeu nu este un măcelar nesimțit ce taie în carne fără a-i păsa. Dumnezeu acționează ca un doctor: deschida rana cu foarte mare atenție, scoate afară ce trebuie să scoată și închide la loc.

John MacArthur spune că în vreme de prosperitate și liniște, Dumnezeu strigă și noi nu-l auzim. În vreme de furtună, El ne șoptește și auzim și cel mai fin foșnet. De ce? Pentru că învățăm să-l ascultăm.

Chiar și în cele mai grele vremuri, să nu uităm: Dumnezeu e medic, nu măcelar.

El face rana și tot El o leagă. Acest gând să ne mângâie în încercări.

Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu subconștientul

Mântuitorul ne cheamă să-l iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea și cu tot cugetul. E o adevărată provocare. Un astfel de devotament presupune o adâncire totală în cele sfinte. Imaginea care îmi vine în minte este cea a unei cârpe puse în apă. Fiecare fir este înecat în apă. Nu există milimetru care să nu fie acoperit de apă.

La o astfel de potopire a minții suntem chemați. Gândul să ne fie ațintit asupra lucrurilor de sus în permanență. Să-l căutăm pe Dumnezeu cu întreaga ființă. Să medităm la frumusețea ființei Sale așa cum o făcea psalmistul, zi și noapte. Iar când Dumnezeu este prezent ziua în mod continuu în gândurile noastre, gândul ni se va îndrepta spre El și noaptea. Chiar și în somn. Când conștientul e îmbibat cu, de și în Dumnezeu și subconștientul va fi la fel.

Unul dintre profesorii mei ne povestea cum în somn îi veneau idei cu privire la un anumit text. Bunicul meu obișnuia să predice și să cânte în somn. Nu, colecta nu o strângea 🙂 Și nu o persoană a avut ocazia să doarmă cu el în aceeași încăpere și să fie mărturie a unei predici de noapte. De-asta nu era o companie „odihnitoare” în timpul nopții.

Când gândul nostru e îndreptat spre Dumnezeu în mod permanent, Acesta va prelua chiar și controlul subconștientului nostru. Îl vom iubi nu doar în mod conștient, ci și în mod inconștient.

Eroii lui Dumnezeu

Noi, oamenii, avem eroi, dar oare Dumnezeu are eroi? M-a frământat această întrebare după ce am scris ACEST articol. Eroii sunt persoane pentru care avem un profund respect și o admirație extraordinară. Vorbim despre faptele și caracterul lor. Ne simțim privilegiați dacă putem să facem o poză cu ei sau să dăm mâna cu ei. Ne lăudăm cu ei la alții.

-Tata știe să lupte că e în armată.

-Băă, tu nu l-ai văzut pe taică-miu. Când se ridică el și-ți trage una o să zici „da’ bun e gemul ăsta de molari.”

Când eram mici ne lăudam cu eroii noștri de înghețau apele. Tații noștri erau cei mai tari. Tata face, tata drege, tata știe.

Vă vine să credeți sau nu, dar a fost un om cu care Dumnezeu s-a lăudat. I-a lăudat caracterul și trăirea. Iată cum îl descrie Dumnezeu: „Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” (Iov 1:8)

Wow. Dumnezeu se laudă cu Iov la Satan. Și încă ce cuvinte folosește.

Iov e eroul lui Dumnezeu. Dar nu-l „cocoloșește”, ci îi dă permisiunea diavolului să-l testeze. Iov nu-și neagă tăria de caracter, ci rămâne neclintit în neprihănirea sa. Iar Dumnezeu se laudă din nou cu eroul său: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet. El se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău. El se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu mă îndemni să-l pierd fără pricină.” (Iov 2:3)

Neprihăniții sunt eroii lui Dumnezeu. Se laudă cu ei, pe unii chiar îi consideră a fi standardul neprihănirii pentru ceilalți oameni. Iov, Daniel și Noe sunt în această categorie selectă (Ezechiel 14:14).

Oare ce are de spus Dumnezeu despre noi în fața lui Satan?

Oare s-o lăuda cu mine, cu tine, cu noi?