Când pe păstor nu-l mai doare pentru turmă

Slujba de păstorire implică multe responsabilități și abilități. E copleșitor de multe ori. De la păstor se așteaptă să învețe, să îndrume, să sfătuiască, să îndrepte, să iubească. Dar ce faci când unul din turmă refuză toate acestea? Te poți spăla pe mâine și poți spune: „Am făcut ce ținea de mine, e treaba lui ce va face cu viața lui de acum încolo.” Sau…

Când mă uit la viața apostolului Pavel văd o adevărată suferință agonizantă pentru cei care s-au îndepărtat de calea Domnului și refuză îndreptarea. Galatenilor care respingeau învățătura sănătoasă și se întorceau la vechiul legământ le scrie: „Copilașii mei pentru care iarăși simpt durerile nașterii până ce va lua Hristos chip în voi!” (Galateni 4:19) Nașterea este cea mai puternică expresie a suferinței. Și inima de păstor a lui Pavel folosește această ilustrație pentru a spune că astfel simte pentru copiii lui care vor să-l renege. Inima i se frânge ca și când copiii de trup l-au uitat, atât de mult îi iubește.

În 2 Corinteni scrie astfel unei biserici care-i dă mari dureri de cap: „Cine este slab și să nu fiu și eu slab? Cine cade în păcat și eu să nu ard?” Dacă n-ar fi murit decapitat, cu siguranță apostolul Pavel ar fi murit de inimă. E boala păstorilor. Continuă lectura

Dumnezeu e medic, nu măcelar

De ce? Din ce cauză? De ce?

Când avem parte de suferință alergăm la aceste întrebări. Orice om o face. Iov a făcut-o și la fel ca el, mulți alții. Problema prietenilor săi era că ștampilau suferința ca fiind rea și cauzată de răul din viața lui Iov. Despre „bunătatea” suferinței  am scris AICI.

Nu despre bunătatea suferinței vreau să vă vorbesc, ci despre bunătatea lui Dumnezeu. Un lucru îl învăț din experiența lui Iov cu Dumnezeu în suferință și după aceasta: Dumnezeu nu este un măcelar nesimțit ce taie în carne fără a-i păsa. Dumnezeu acționează ca un doctor: deschida rana cu foarte mare atenție, scoate afară ce trebuie să scoată și închide la loc.

John MacArthur spune că în vreme de prosperitate și liniște, Dumnezeu strigă și noi nu-l auzim. În vreme de furtună, El ne șoptește și auzim și cel mai fin foșnet. De ce? Pentru că învățăm să-l ascultăm.

Chiar și în cele mai grele vremuri, să nu uităm: Dumnezeu e medic, nu măcelar.

El face rana și tot El o leagă. Acest gând să ne mângâie în încercări.

Când o tumoare „recidivistă” te lovește subit

Fiindcă mâine este ziua soției mele și tocmai ce-am primit niște vești minunate, mi-am adus aminte de aceste rânduri. E un text din februarie 2011, dar această experiență va rămâne pururea în amintirea mea și a ei.

Ultimele săptămâni au fost intense pentru mine și Alina. Domnul a îngăduit ca draga mea soție să aibă parte de niște dureri abdominale cumplite a căror cauză nu știam care este.  În mintea ei rezona durerea trecutului și frica s-a înfiripat în inima ei plăpândă.

Totul începe cu 15 ani în urmă: la vârsta de 7 ani a avut o tumoare la ovarul stâng și durerea era asemănătoare. La acea vârstă a trebuit să i se extirpe tumoarea cu tot cu ovar. De data aceasta, durerea era la celălalt. Puneți-vă acum în pielea unei astfel de femei ce iubește copii nespus de mult… uitați-l pe soț, empatizați cu ea doar.

Durerea a persistat și am făcut programare la doctor, dar nu s-a putut mai repede de 4 zile. În acest timp îngrijorarea și frica s-au adunat. Ce este? Care este cauza? Oare este tumoare? Oare a recidivat? Pe lângă toate acestea, durerea era cea care amplifica pesimismul și frica ei.

Fiecare noapte era un chin pentru că durerea creștea Continuă lectura

Suferința în planul lui Dumnezeu (3)

În noaptea aceea, o infecţie de toată frumuseţea se dezvoltase în zona rănii. Cauza? Doctorul îmi pusese piciorul în ghips, călcâiul fiind la 90 de grade, adică în poziţia normală de păşire, iar poziţia indicată era cu laba piciorului întinsă aşa cum vedeţi în imagine. Mai mult de atât, de-alungul întregii nopţi greutatea labei piciorului a presat călcâiul, aceasta fiind o poziţia contraindicată de orice alt doctor chirurg. Dânsul nu era de specialitate, dar nu era alt doctor care să fi intrat așa de repede în operație în ziua aceea.
Mă simţeam îngrozitor. Întreg corpul mă durea, nu puteam mâncă şi nu aveam idee ce se întâmplă cu mine: nimeni nu-mi spunea. Tot trupul se lupta şi încerca să nu piardă lupta pentru piciorul meu.

Ghipsul mi-a fost tăiat şi piciorul arăta ca la o dezhumare. Tatăl şi mama mea au hotărât că trebuie să merg la un spital din Bucureşti. Doctorul nu a vrut, dar după mai multe insistenţe ni s-a permis să plecăm.

Joi, în jurul orei 3 ne aflam din nou pe drum. Cu o zi în urmă, la aceeaşi oră, ne îndreptat spre spitalul din Slatina. Acum, lucrurile se înrăutăţiseră. Vindecarea nu era în mâinile noastre cu o zi în urmă şi nici în acea oră în care ne îndreptam spre Bucureşti. Eram în mâinile Lui şi numai El îmi putea oferi vindecarea. Ne-am rugat pe drum. În tăcere, kilometru după kilometru, marea de astfalt curgea netulburată în faţa noastră, însă viitorul meu nu părea la fel de stabil ca şi pământul de sub noi.

Am ajuns la Bucureşti. A doua zi am fost pus pe masa de operaţie la prima oră. Am fost anesteziat complet. După ce m-am trezit din operaţie m-am simţit grozav…de groaznic. Camera se învârtea cu mine din cauza anesteziei şi pe deasupra eram şi legat de o perfuzie. Din prima zi au băgat în mine antibiotice de parcă aş fi fost un sac fără fund. Înţeleg că aveam o rană deschisă, dar nu cred că ieşea tot ce băgau în mine pe acolo :) Timp de trei săptămâni cât am stat în spital am avut parte de aproximativ 100 de “ciuruieli.” Fie perfuzii sau injecţii intravenoase.

După o zi, tatăl meu a trebuit să plece acasă. Am rămas cu mama mea care a stat la capul meu zi şi noapte şi a avut grijă de mine ca o asistentă. De fapt, este asistentă de mai bine de 30 de ani. Nu, nu a fost o asistentă pentru mine. O asistentă nu ar fi pus atâta suflet. M-a îngrijit cu durere şi nu a uitat să mă încurajeze. În zilele acelea am avut timp să cresc în relaţia cu mama mea: ne-am putut ruga împreună, ne-am putut juca, am putut citi împreună, am putut vorbi. Ea era legată de patul meu ca doi siamezi. Nu m-a părăsit aproape nicio clipă. Pentru aceasta îi voi fi mereu recunoscător şi mulţumitor.

În tot acest timp, fraţii din biserica de acasă, din ţară şi din întreaga lume nu au încetat să mă aducă înaintea Domnului. Dacă astăzi pot merge pe ambele picioare şi pot juca baschet, volei sau fotbal, pot urca pe munte, este pentru că Domnul a ascultat rugăciunile atâtor oameni care nu au încetat să mă aducă înaintea Creatorului meu. Da, domnul doctorul a operat, dar Domnul doctorilor a călăuzit mintea şi mână lui în operaţie şi tot Domnul Domnilor a fost cel care a produs vindecarea sănătoasă în trupul meu. Ar fi putut apărea atâtea complicaţii. Fără doar şi poate, rugăciunea a fost factorul esenţial în vindecarea mea. Mai mult de atât, am putut vedea cum unirea fraţilor în rugăciune a creat o părtăşie de neuitat. După ani şi ani m-am întâlnit cu fraţi ce mi-au spus cum se rugau pentru mine cu foc. Tineri din Countryside care se întâlneau în fiecare seară pentru a se ruga pentru mine. Tuturor le sunt pe deplin recunoscător.

Totuşi lucrurile nu s-au terminat aici. A urmat o a treia şi o a patra operaţie. Era cea de-a treia intervenţie chirurgicală, dar au mai fost două operaţii: în primul rând au trebuit să ia grefă de pe “şezătoare”, iar cea de-a doua a fost lipirea acesteia de călcâiul avariat. N-a fost uşor. Acum eram avariat pe toată partea dreaptă a corpului. Uhhh, nu vă pot descrie ce dureroasă a fost noua rană creată. La o zi sau două îndepărtau câte un strat de tifon (cred că asta era) care, cu cât era mai aproape de piele, se dezlipea cu bucăţele de carne proaspătă.

Toate acestea au trecut şi îi mulţumesc Domnului (pe lângă faptul că m-a vindecat complet) că prin toate acestea m-a învăţat atâtea lecţii de viaţă. Suferinţa poate modela caracterul nostru mai mult ca orice altceva. Mi-a modelat caracterul lipsit de răbdare, m-a făcut să văd că sunt iubit de părinţi şi de surorile mele, m-a făcut să realizez prin numărul mare de vizite care l-am primit (pe lângă vizite şi tot felul de “bunătăţuri”) că oamenilor le pasă de mine.

Nu în cele din urmă, am văzut că Domnul e în control şi El e suveran în tot ceea ce face. În special când am stat singur o săptămână la recupere în Bucureşti. Numai eu cu Domnul. N-am crezut că m-aş fi putut descurca pe cont propriu la 13 ani, dar n-am fost singur am fost cu El. Mergea greu recuperarea? El mi-a dat un şut, am căzut pe călcâi şi l-am îndoit la 90 de grade. A durat? Da, nu mai îl mai îndoisem la maxim de 6 săptămâni, dar după aceea am putut să mă recuperez mai uşor.

El a fost în fiecare moment în control. Le mulţumesc tuturor ce au fost alături de mine sau s-au rugat, dar în special Dumnezeului meu care s-a îndurat de mine.

Suferința în planul lui Dumnezeu pentru viața mea (1)

3 iulie 2002. Ce dimineaţă însorită. Sar din pat şi imediat încep să-mi fac planuri pentru restul zilei. Plictiseală. Aştept să plece părinţii de acasă ca să pot merge la sala de calculatoare de pe strada noastră. Zis şi făcut. Ah, era să uit bancnota de 100.000 de lei. Am luat-o “împrumut” de la tata. Devenise un obicei de câteva săptămâni. Mă duc la sala de calculatoare. Nimeni acolo. Era abia 9 dimineaţa. Mă plimb puţin şi apoi se deschide. Până la 12 nu m-am mişcat din faţa ecranului: jocuri, jocuri, jocuri. Vine ora 12 şi părinţii mă caută. Beni nu-i acasă. Nici la bunica. Nici pe afară. Încă nu ştiau de obiceiul meu de a-mi petrece ore bune “la calculatoare”, însă un prieten le-a spus unde mă aflam. Vin după mine şi mă duc spre maşină trişti şi supăraţi în timp ce mă certau.
-Mergem la ţară, îmi spune tata autoritar. Ah, mai aveam jumătate de oră plătită. Pe lângă asta eram gata să câştig, îmi spun tăcut în gând.

Ceea ce a pornit ca o zi normală s-a dovedit a fi cea mai grea, dar şi una dintre cele mai importante zile din viaţa mea.

Am ajuns la casa bunicilor şi mi-am reintrat în rolul de copil ascultător. Datoria mea era să culeg vişine. Aveam mulţi vişini pe la ţară pe atunci. Vreo 5. Mult de lucru. Mi-am dat sandalele jos şi m-am îndreptat spre cea mai uşoară pradă. Am luat o scară şi m-am urcat pe acoperişul coteţului, fiind gata să-mi împlinesc datoria cu drag. Am început să “ciugol” vişine. Hmmm! Nu am apucat însă să mă bucur prea mult pentru că mama m-a strigat şi s-a apropiat de coteţ cu o găleată în mână. Grăbit să o iau, m-am îndreptat spre marginea acoperişului înalt cam de 2-3 metri. Până să strige mama într-o fracţiune de secundă m-am trezit îngenucheat la pământ, alături de mine zăcând placa de azbociment. De fapt, nu ştiu cine zăcea, eu sau ea. Continuă lectura