În noaptea aceea, o infecţie de toată frumuseţea se dezvoltase în zona rănii. Cauza? Doctorul îmi pusese piciorul în ghips, călcâiul fiind la 90 de grade, adică în poziţia normală de păşire, iar poziţia indicată era cu laba piciorului întinsă aşa cum vedeţi în imagine. Mai mult de atât, de-alungul întregii nopţi greutatea labei piciorului a presat călcâiul, aceasta fiind o poziţia contraindicată de orice alt doctor chirurg. Dânsul nu era de specialitate, dar nu era alt doctor care să fi intrat așa de repede în operație în ziua aceea.
Mă simţeam îngrozitor. Întreg corpul mă durea, nu puteam mâncă şi nu aveam idee ce se întâmplă cu mine: nimeni nu-mi spunea. Tot trupul se lupta şi încerca să nu piardă lupta pentru piciorul meu.

Ghipsul mi-a fost tăiat şi piciorul arăta ca la o dezhumare. Tatăl şi mama mea au hotărât că trebuie să merg la un spital din Bucureşti. Doctorul nu a vrut, dar după mai multe insistenţe ni s-a permis să plecăm.

Joi, în jurul orei 3 ne aflam din nou pe drum. Cu o zi în urmă, la aceeaşi oră, ne îndreptat spre spitalul din Slatina. Acum, lucrurile se înrăutăţiseră. Vindecarea nu era în mâinile noastre cu o zi în urmă şi nici în acea oră în care ne îndreptam spre Bucureşti. Eram în mâinile Lui şi numai El îmi putea oferi vindecarea. Ne-am rugat pe drum. În tăcere, kilometru după kilometru, marea de astfalt curgea netulburată în faţa noastră, însă viitorul meu nu părea la fel de stabil ca şi pământul de sub noi.

Am ajuns la Bucureşti. A doua zi am fost pus pe masa de operaţie la prima oră. Am fost anesteziat complet. După ce m-am trezit din operaţie m-am simţit grozav…de groaznic. Camera se învârtea cu mine din cauza anesteziei şi pe deasupra eram şi legat de o perfuzie. Din prima zi au băgat în mine antibiotice de parcă aş fi fost un sac fără fund. Înţeleg că aveam o rană deschisă, dar nu cred că ieşea tot ce băgau în mine pe acolo  Timp de trei săptămâni cât am stat în spital am avut parte de aproximativ 100 de “ciuruieli.” Fie perfuzii sau injecţii intravenoase.

După o zi, tatăl meu a trebuit să plece acasă. Am rămas cu mama mea care a stat la capul meu zi şi noapte şi a avut grijă de mine ca o asistentă. De fapt, este asistentă de mai bine de 30 de ani. Nu, nu a fost o asistentă pentru mine. O asistentă nu ar fi pus atâta suflet. M-a îngrijit cu durere şi nu a uitat să mă încurajeze. În zilele acelea am avut timp să cresc în relaţia cu mama mea: ne-am putut ruga împreună, ne-am putut juca, am putut citi împreună, am putut vorbi. Ea era legată de patul meu ca doi siamezi. Nu m-a părăsit aproape nicio clipă. Pentru aceasta îi voi fi mereu recunoscător şi mulţumitor.

În tot acest timp, fraţii din biserica de acasă, din ţară şi din întreaga lume nu au încetat să mă aducă înaintea Domnului. Dacă astăzi pot merge pe ambele picioare şi pot juca baschet, volei sau fotbal, pot urca pe munte, este pentru că Domnul a ascultat rugăciunile atâtor oameni care nu au încetat să mă aducă înaintea Creatorului meu. Da, domnul doctorul a operat, dar Domnul doctorilor a călăuzit mintea şi mână lui în operaţie şi tot Domnul Domnilor a fost cel care a produs vindecarea sănătoasă în trupul meu. Ar fi putut apărea atâtea complicaţii. Fără doar şi poate, rugăciunea a fost factorul esenţial în vindecarea mea. Mai mult de atât, am putut vedea cum unirea fraţilor în rugăciune a creat o părtăşie de neuitat. După ani şi ani m-am întâlnit cu fraţi ce mi-au spus cum se rugau pentru mine cu foc. Tineri din Countryside care se întâlneau în fiecare seară pentru a se ruga pentru mine. Tuturor le sunt pe deplin recunoscător.

Totuşi lucrurile nu s-au terminat aici. A urmat o a treia şi o a patra operaţie. Era cea de-a treia intervenţie chirurgicală, dar au mai fost două operaţii: în primul rând au trebuit să ia grefă de pe “şezătoare”, iar cea de-a doua a fost lipirea acesteia de călcâiul avariat. N-a fost uşor. Acum eram avariat pe toată partea dreaptă a corpului. Uhhh, nu vă pot descrie ce dureroasă a fost noua rană creată. La o zi sau două îndepărtau câte un strat de tifon (cred că asta era) care, cu cât era mai aproape de piele, se dezlipea cu bucăţele de carne proaspătă.

Toate acestea au trecut şi îi mulţumesc Domnului (pe lângă faptul că m-a vindecat complet) că prin toate acestea m-a învăţat atâtea lecţii de viaţă. Suferinţa poate modela caracterul nostru mai mult ca orice altceva. Mi-a modelat caracterul lipsit de răbdare, m-a făcut să văd că sunt iubit de părinţi şi de surorile mele, m-a făcut să realizez prin numărul mare de vizite care l-am primit (pe lângă vizite şi tot felul de “bunătăţuri”) că oamenilor le pasă de mine.

Nu în cele din urmă, am văzut că Domnul e în control şi El e suveran în tot ceea ce face. În special când am stat singur o săptămână la recupere în Bucureşti. Numai eu cu Domnul. N-am crezut că m-aş fi putut descurca pe cont propriu la 13 ani, dar n-am fost singur am fost cu El. Mergea greu recuperarea? El mi-a dat un şut, am căzut pe călcâi şi l-am îndoit la 90 de grade. A durat? Da, nu mai îl mai îndoisem la maxim de 6 săptămâni, dar după aceea am putut să mă recuperez mai uşor.

El a fost în fiecare moment în control. Le mulţumesc tuturor ce au fost alături de mine sau s-au rugat, dar în special Dumnezeului meu care s-a îndurat de mine.