Lună: aprilie 2020

Paradoxul persecuției comuniste

Paradoxul persecuției comuniste este că torționarii au vrut să-i ducă pe creștini în închisori pentru a le mânji conștiința, dar mulți au ieșit de acolo cu una mai curată decât era când au intrat. Au vrut să îi facă să cedeze pradă instinctului, dar nu au făcut decât să le întărească voința de a lupta și mai mult cu firea. Au vrut să le fure caracterul, dar de fapt i-au făcut să crească în acesta. Au vrut să le fure intelectul, dar au reușit să răspândească cultura punând în celulele întunecate cele mai sclipitoare minți. Au vrut să le sfareme onoarea precum spargi o vază, dar din cioburile cu care le-au vărsat sângele s-a născut un castel care eclipsează onoarea vazei dintâi. Au vrut să le taie glasul, dar nu au reușit decât să dea aripi și picioare vocilor lor neobosite de a spune adevărul despre comunism întregii lumi. Au vrut să-i facă niște trădători, dar au reușit să-i transforme în exemple demne de urmat de noi toți. Pentru fiecare lucru pe care comunismul îl ura  cineva a fost gata să moară: pentru adevăr, pentru caracter, pentru onestitate, pentru cultură, pentru iubire de semeni. Nu, comunismul nu a omorât adevărul, doar l-a îngropat pentru o vreme. Comunismul nu a omorât creștinismul, doar l-a îngropat o scurtă vreme ca acesta să învie la o nouă viață aducând de la întuneric la lumină, de la moarte la viață, de la minciună la adevăr și mai mulți oameni.

Noi, urmașii celor persecutați, avem datoria să rostim adevărul Continuă lectura →

Publicitate

Trenul groazei

Când a venit noaptea, i-au urcat într-un camion militar pe cei 200 de bărbați și au plecat spre gara Pitești. Într-o margine, pe o linie separată, i-au coborât din camion și i-au urcat pe toți într-un vagon. De jur împrejur erau soldați cu arme automate care aveau ordin să tragă la orice încercare de evadare. În mod normal, într-un compartiment încăpeau 8 persoane. Erau zece compartimente și au băgat câte 20 de condamnați în fiecare. Vagonul a fost atașat la urma unui tren de călători care circula pe ruta Pitești-București. Dimineața a ajuns în Gara de Nord. Ferestrele vagonului fuseseră vopsite ca să nu se vadă nimic dinăuntru afară și invers. Pe exterior erau montate grilaje groase, din bare de fier, care nu puteau fi date jos decât cu aparatul de tăiat cu oxigen. Patru soldați, militari în termen, păzeau vagonul fiind puși câte doi la fiecare capăt.

Deținuții erau din toate categoriile. Tata obișnuia să descrie grupul zicând că erau „de la general la opincă”. Toți trăiau cu groază în suflet pentru că lăsaseră totul în urmă. Foarte mulți, asemenea tatălui meu, fuseseră luați noaptea de lângă cei dragi fără să știe dacă-i vor mai vedea vreodată. Continuă lectura →

Domnul este lumina și mântuirea mea. Dilema lumânării de la căpătâiul străbunicului

Toți din familia bătrânului Petre Cruceru, bunicul meu, se întorseseră la Domnul, fiind primii credincioși baptiști din Comuna Potcoava (sat Valea Merilor). Unchii mei, Radu și Gică, soțiile lor Voica și Leana, sora tatălui meu, Zamfira și mama lor, Tudora Cruceru, s-au botezat toți odată în anul 1950, la râul Plapcea, în timp ce tata era la canal, deținut pentru credință. Botezător a fost păstorul Arvat Ioan de la Balaci care a venit pe jos peste 30 de km pentru acest botez. Preotul Friptu Elisei a refuzat să le dea adeverință de părăsire a bisericii ortodoxe, dar s-au botezat oricum deși legea nu prevedea asta. Tata nu a putut să se boteze decât după ce a venit de la canal în 1951, fiind botezat de pastorul Gheorghe Pop de la București, tot fără adeverință de la preot. Singurul dintre frații Cruceru care nu s-a botezat a fost fratele mai mare, Marin, din cauza soției care l-a amenințat că îl părăsește. Deși nu a făcut legământul, unchiul Marin a fost un fel de credincios independent, nebotezat și neafiliat toată viața lui.  Bătrânul Petre nu a fost de acord cu copiii și soția lui, dar a acceptat văzând schimbarea produsă în ei. Cea mai bună și fericită schimbare a fost a soției care era o femeie aprigă la gură și foarte colerică. Tudora lui, care îl cicălea zi de zi, s-a schimbat și a devenit mai blândă decât credea el vreodată că poate fi.

Tataie Petre era foarte bisericos și foarte cinstit, de o moralitate recunoscută de toți cei din sat. Mergea duminică de duminică la biserica ortodoxă din sat Continuă lectura →

Cina din lagărul morții

Trecuseră 4 luni de când Florea Cruceru ajunsese la Capul Midia, numit de cei peste 10.000 de condamnați lagărul morții. Așa cum și-a dorit de la început, și cum s-a și rugat de când fusese arestat, a găsit un număr însemnat de credincioși evanghelici care erau deja în lagăr, iar în perioada cât a stat acolo (1950-1951) s-au tot adăugat. Unii erau eliberați, alții veneau, iar o parte din ei mureau în lagăr de foame, bătăi, boală sau muncă epuizantă fără hrana necesară.  După ce l-a găsit pe Roșculț Costea (pe care l-a văzut rugându-se înainte de ceea ce comuniștii numeau prânz) acesta l-a introdus pastorului baptist Bîcu Ioan, pastor la Biserica Baptistă nr. 1 din Timișoara, lângă care a dormit mare parte din detenție (l-am cunoscut personal în 1970), fratelui Fronius Martin (un credincios baptist sas din Brașov), pastorului penticostal Pop Ionaș de la Cluj alături de care tata a dormit ultimele două luni după plecarea în libertate a fratelui Bîcu Ioan și alți credincioși de diferite denominațiuni evanghelice. În total, puțin peste 10 credincioși evanghelici. În afară de ei mai erau Continuă lectura →

Cina Domnului pe timp de pandemie. O cale mai bună

Multă rumoare este în zilele acestea cu privire la subiectul Cinei Domnului. Avem două tabere. Unii care consideră că aceasta poate fi luată în privat în case. Alții consideră că doar în cadrul eclesial public. S-a scris și s-a vorbit mult. Cred că, la o analiza obiectivă, de ambele părți vom vedea argumente legitime. Întrebarea cea mare este dacă în Scriptură avem exemple de credincioși care au luat Cina Domnului în casele lor. Și aici am văzut argumente de ambele părți. Cred, și nu doar din perioada pandemiei, că în biserica primară se lua cina în case. Doar casele erau locul de adunare. Patristica ne relatează că în unele cazuri era luată și în familii. Vasile cel Mare amintește că această practică era împământenită în Alexandria și o permite în anumite cazuri (Scrisoarea 93, Vasile cel Mare). Tertullian (Tertullian ad uxorem, cartea 2, c5) încurajează această practică chiar și în cazul unei femei care are soțul necredincios. Evident, două mărturii patristice (poate sunt mai multe, eu doar pe acestea le cunosc) nu sunt suficiente pentru a determina dacă o practică este bună sau nu.

Privind la fiecare dintre cele două tabere, găsesc argumente logice de ambele părți. Trăim vremuri nemaiîntâlnite. Bisericile, așa cum le știm noi, nu au avut interdicția de a se aduna. Înțeleg argumentele celor care vor să ia Cina Domnului în familii. Unele dintre ele sunt principii pe care le cred, altele nu. Enumăr doar o parte dintre argumentele amintite de această tabără:

  1. Cina Domnului este o poruncă
  2. Cina Domnului nu este limitată la un spațiu anume
  3. Credincioșii din biserica primară sărbătoreau cina Domnului în contexte diverse
  4. Principiul preoției universale ne permite acest lucru

Există și contraargumente care sunt aduse celor care vor să permită Cina Domnului în familii:

  1. Pericolul vulgarizării și a unor situații ridicole
  2. Pericolul luării în chip nevrednic
  3. Pericolul de a da Cina, în familii, în chip nevrednic
  4. Pericolul ca oamenii să spună că nu mai au nevoie de biserică, relația cu Dumnezeu
  5. Afectarea unității bisericilor locale

Văd aceste observații ca fiind cât se poate de legitime. Unele dintre ele sunt la fel de valabile și în contextul normal, eclesial, de împărțire a Cinei. În același timp, contextul normal poate preveni sau limita unele dintre aceste pericole.

În general, bisericile baptiste (și cele evanghelice) din România aderă la cina închisă. Asta înseamnă că euharistia este dată celor care au botezul credinței, sunt într-o relație bună cu Dumnezeu și semenii și stau sub autoritatea unei biserici locale, cerințe amintite în multe adunări locale. Evident, participarea, în primul rând, este o decizie personală, dar, în al doilea rând, biserica este cea care poate lua măsuri disciplinare în cazul unor membri (Matei 18). Cu siguranță că euharistia poate fi luată în chip nevrednic și în întâlnirile publice, o vedem în 1 Corinteni 11. Dar când fiecare crede că este pe cont propriu, în familia lui, există un risc și mai mare.

Însă nu scriu acest articol pentru a argumenta pentru o poziție sau alta. Așa cum am spus, văd argumente legitime, biblice, practice, multe fiind chiar și comune, de ambele părți. Scriu acest articol pentru că sunt convins că există o cale mai bună. O modalitate mai bună decât aceea de a ne certa, diviza, sau, ferească Domnul, anatemiza.

Cina reprezintă unitatea bisericii (conform 1 Corinteni 15). Să nu facem dintr-un mijloc al unității și unirii o cale a dezbinării. Să nu găsim într-un simbol al iertării motive de neiertare. Să nu tranformăm reprezentarea harului în încăpățânare.

Orice decizie poate fi pusă într-unul din trei domenii: opțiuni, principii și încredințări. Le voi descrie foarte pe scurt.

Opțiunile nu au valoare morală. Că alegem să purtăm un tricou roșu sau verde nu ține de domeniul moral, ci de cel estetic, practic, etc.

Principiile sunt ancorate în caracterul lui Dumnezeu. Credem în bine și rău, iar Cuvântul Său ne descoperă Sfânta Treime, ce iubește și ce urăște.

Există și încredințări. Dacă vreți, aceasta este zona decizională gri. Încredințările au valoare morală, dar la nivel personal. Pavel acoperă destul de mult subiectul în Romani și 1 Corinteni. În vremea respectivă, unii aveau libertatea de a mânca din jertfele aduse idolilor. Pavel era unul dintre ei. Totuși, existau alții care nu aveau această libertate. Conștiința li s-ar fi mânjit. Aceeași acțiunear fi fost păcat în cazul unora și n-ar fi fost păcat în cazul altora. Pavel îi încurajează pe cei care au libertatea să mănânce să nu o fluture în fața celorlați ca să nu fie o pricină de cădere. Celor care nu au libertatea să mănânce, le spune să nu mănânce, altfel ar păcătui (Romani 14:23). În același timp le spune să nu fie prea tipicari și să cerceteze proveniența mâncării dacă merg în vizită la cineva.

Cred că ar trebui să tratăm problema luării Cinei Domnului în casele noastre ca o dilemă ce ține de încredințare personală. Așa cum spuneam, argumente există de ambele părți. Nu cred că cel care ia în chip vrednic euharistia acasă păcătuiește. Nu cred că cel care alege să nu o ia păcătuiește. Cred că și unul, și altul, este călăuzit de gândul de a-l cinsti pe Hristos cum consideră mai bine. Dacă luăm cina acasă, să nu ne mândrim cu asta sau să facem din asta un motiv de șicanare. Țineți-o pentru voi, nu-i împungeți pe care care nu au luat-o.

Dacă nu luăm, să nu-i judecăm pe cei care iau Cina. În trupul lui Hristos există o cale mult mai bună decât cea a degetelor arătătoare.

Acționați după cum vă spune conștiința, dar nu faceți din libertatea dumneavoastră o pricină de poticnire pentru alții. Țineți cont și de decizia bisericii locale.  Pentru unii s-ar putea să cântărească și îndemnurile cultului de care țin. Pentru majoritatea știu că nu vor avea mare valoare. În cazul baptiștilor, când ne rostești numele, se aude, în ecou, „autonomie.” Aceasta poate fi și bună, și rea.

Cine decide să ia Cina Domnului în familia lui, pentru Domnul o face, atât timp cât nu o ia în chip nevrednic. Cine decide să nu o ia, tot pentru Domnul n-o face. Cine ne încurajează să luăm euharistia, pentru Domnul o face. Cine ne încurajează să așteptăm, tot pentru Domnul o face.

În aceste vremuri unice, să lăsăm deoparte judecățile aspre. Să tratăm acest subiect cu sensibilitate reciprocă. Nimeni nu i-a învățat încă pe pastori sau pe credincioși cum să treacă prin pandemie. Dar avem Cuvântul lui care ne este călăuză.

Fie că frângem pâinea în case, fie că nu o frângem și așteptăm până bisericile se vor putea întâlni public, să o facem pentru slava lui Dumnezeu, avându-l în vedere pe fratele nostru. Chiar și în online.