Reforma nu e domeniul meu de specialitate. Sunt destui specialiști pe acest subiect încât am zis să li-l las lor, de-asta nu m-a preocupat foarte mult. Perspectiva asupra căsătoriei și divorțului, subiecte asupra cărora am un mare interes, a fost însă influențată foarte mult de reformatori, și mai ales de Luther. Ah, și să nu-l uit pe Erasmus, acel „semi-protestant sub acoperire” 🙂 Din moment ce anul acesta sărbătorim 500 de ani de la începerea reformei am zis să vedem cum au văzut cei mai importanți reformatori căsătoria și divorțul.

Erasmus (1466-1536), cunoscutul umanist și teolog catolic, a reintepretat textele despre divorț și a sugerat că Mt. 5:32 ar trebui interpretat în ton cu predica de pe munte, adică într-un mod mai puțin legalist, iar Mt. 19 și Marcu 10 sunt texte adresate ucenicilor care sunt membri dedicați ai împărăției și nu oamenilor de rând.  Rom. 7:2-3 și 1 Cor. 7:39 nu sunt texte care să aibă de a face cu divorțul așa că nu pot fi invocate. Concluzia sa este că Pavel permite divorțul și recăsătorirea după ce un credincios a fost părăsit de necredincios, iar excepția Domnului permite recăsătorirea după divorțul ce are ca motiv adulterul.[1]

Luther[2] a fost primul reformator important care a permis divorțul și recăsătorirea pentru adulter și părăsirea căminului conjugal de către un necredincios, la fel ca Erasmus. Acesta adaugă la aceste două motive prezentate în comentariul asupra cărții Matei și alte motive pe care le prezintă în predica „Starea familiei” (1519) și anume situațiile în care „soțul sau soția nu sunt echipați pentru căsătorie din cauza deficiențelor naturale sau de trup de orice fel” și refuzul de a oferi partenerului drepturile conjugale.[3] Prin primul motiv are în vedere incestul (specifică situația în care soții au aceeași mamă), dar repudiază în aceeași predică părăsirea partenerului în cazul invalidității. Cel din urmă motiv îl argumentează arătând importanța pe care Pavel o acordă relațiilor sexuale în cadrul căsătoriei în prima parte din 1 Cor. 7 și susține că neîndeplinirea datoriei conjugale este contrară căsătoriei și duce la dizolvarea acesteia. Laxitatea lui Luther față de divorț și recăsătorire se vede clar în următorul citat:

Oh, cât de vastă este ignoranța despre Dumnezeu în inima omului încât nu poate distinge între o poruncă a lui Dumnezeu și tradiția oamenilor. A avea una, două, trei sau patru soții în succesiune este o căsătorie [legitimă] și nu este contrar lui Dumnezeu; oare ce poate preveni imoralitatea și adulterul, care sunt împotriva poruncii lui Dumnezeu?[4]

În „Captivitatea babiloniană a Bisericii” (1520) încurajează acceptarea ideii unui tată surogat, iar în cazul în care soțul impotent nu e de acord și refuză să divorțeze, o încurajează pe soția acestuia să meargă într-o regiune necunoscută unde poate contracta o altă căsătorie.[5] Totuși, Luther a socotit că mariajul nu trebuie tratat ca „nimic mai mult decât o problemă umană și seculară cu care Dumnezeu nu are nimic de-a face”[6] întrucât legiuitorul civil își primește autoritatea de la Dumnezeu, iar legea dată de el ar trebui să reflecte legea lui Dumnezeu. Prin urmare, chemarea sa civilă nu este cu nimic mai puțin spirituală decât cea a bisericii. De aceea, căsătoria trebuie să se supună legii divine, dar aceasta este administrată acum de stat și nu de biserică.[7]

Zwingli și Bullinger au permis divorțul și recăsătorirea și pentru incompatibilitate prin acordul părților. Calvin și Beza au rămas la cele două excepții clasice și au invocat, la fel ca Luther, argumentul că în mod ideal pedeapsa cu moartea din Vechiul Testament ar trebui aplicată pentru adulter. Astfel, cel ce comite adulterul este mort în ochii lui Dumnezeu și deci persoana înșelată se poate recăsători. Ulterior, Calvin a fost constrâns de conducerea Genevei și a mai acceptat și recăsătorirea pentru impotență, incompatibilitate religioasă extremă și abandon.[8]

Interpretarea lui Luther a fost una cât se poate de pragmatică, atât de extremă încât a mers până la susținerea surogatului și nu numai. Acesta a pornit de la argumentele lui Erasmus și ulterior interpretarea sa a fost preluată de ceilalți reformatori, a ajuns în mărturisirea de credință de la Westminster (1648) și este interpretarea majoritară în mediul protestant.[1] Deși contribuția pozitivă a lui Luther asupra domeniului soteriologic și a altora e de netăgăduit, laxitatea față de căsătorie, generată de un pragmatism debordant, nu o consider a fi o contribuție pozitivă.

[1] William A. Heth, „Another Look at the Erasmian View of Divorce and Remarriage”, Journal of the Evangelical Theological Society 25 (1982): 263.

[1] Instone-Brewer, Divorce and Remarriage in the Bible: The Social and Literary Context (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 2002), 259.

[2] Pentru o prezentare mai amplă a perspectivei lui Luther asupra căsătoriei de-a lungul vieții sale vezi Carter Lindberg, „Martin Luther on Marriage and Family”, Perichoresis 2 (2003): 27-46.

[3] Instone-Brewer, Divorce and Remarriage, 261.

[4] John Witte Jr., The Western Case for Monogamy Over Polygamy (Cambridge: Cambridge University Press, 2015), 211.

[5] Witte Jr., The Western Case, 211.

[6] Witte Jr., From Sacrament to Contract: Marriage, Religion, and Law in the Western Tradition (Louisville: Westminster John Knox Press, 2012), 133.

[7] Witte Jr., From Sacrament to Contract, 133.

[8] Instone-Brewer, Divorce and Remarriage, 262-63.