Gloria maternității

 

Draga mea,

Trăim din nou acele zile când Dumnezeu ne-a binecuvântat cu încă un copil. Apreciez curajul cu care ai trecut prin naștere în ciuda suferinței grele și complicațiilor. Sunt incredibil de binecuvântat să am o așa soție care este o mamă extraordinară pentru băieții noștri. Știu în același timp că nu-ți este ușor. Știu că îți este mult mai greu decât îmi este mie. Pe umerii tăi cade toată presiunea sculatului noaptea pentru hrănirea bebelușului nostru. Văd cum oboseala se acumulează, cum plânsetul puternic de seară îți face timpanele să vibreze puternic. Văd cum tragi de tine să nu bagi în seamă durerile tale, văd cum îți ștergi lacrimile repede când băiețelul cel mare intră în cameră și ești gata să-ți faci timp și pentru el. Văd și nu pot să nu apreciez.

sursa: pinterest

Deși aceste nopți nedormite par momentan interminabile, vor trece. Zilele sunt lungi, dar anii sunt scurți. Știu că știi asta, doar îți aduc aminte. De unde știu? Pentru că ești dispusă să-l ții în brațe când majoritatea ți-ar spune să-l lași jos. Ești dispusă să-l alăptezi când alții ar zice mult mai repede dă-i lapte praf. Dar tu ești gata să-l alăptezi noaptea ori de câte ori este nevoie. N-am cum să nu apreciez asta.

Dacă în vreo clipă te descurajezi, privește înspre răsplată. Nu există nimic glorios în durerile nașterii, în scutecele murdare, în sângerările alăptării, în cele 3 rânduri de haine schimbate într-o zi pentru că sunt murdare de lapte regurgitat, în țipătul necontrolat, în plânsul colicilor și multe altele. Nimic la acest moment. Dar există ceva glorios în viața unui copil. Am dat naștere la ceva glorios. Noi, doi păcătoși, am dat naștere unui copil care este făcut după chipul și asemănarea noastră. Nu în asta stă gloria vieții lui, ci în faptul că poartă o fărâmă din chipul lui Dumnezeu. O fărâmă infinitisimă ce reflectă precum un ciob de oglindă chipul Creatorului tuturor. Iar acest ciob poate să se alăture chipului întreg prin Hristos prin mila lui Dumnezeu.

 

Când zilele îți par lungi, visează. Visează la viitor. La ziua când va rosti primele cuvinte, la ziua când va merge, la ziua când va învăța să comunice, la ziua când va învăța să citească sau să scrie. La ziua când va începe școala. La ziua când va termina școala. La ziua când, prin mila lui Dumnezeu, se va căsători și, împreună cu viitoarea lui soție, vor ține în mână ceva la fel de glorios.

Nu, nimic nu pare glorios în aceste zile, dar ni s-a încredințat cea mai glorioasă  responsabilitate. Aceea de a fi părinți. Aceea de a forma un caracter, de a sădi semințe cu speranța că într-o zi vor da roade în inima copiilor noștri.

Nu există nimic mai glorios decât viața. Dumnezeu este viață, a dat viață și vrea să dea viață veșnică. În asta stă gloria maternității.

Cu drag,

Al tău soț

Reclame

In memoriam Gelu Manea, un gentleman născut la țară

Pe 29 ianuarie 2016, tata socru, tatăl Alinei, a părăsit lumea aceasta la 5:20. S-a născut într-o familie simplă de țărani în 1956. Dar el a fost un adevărat gentleman născut la țară. I-a plăcut cartea, să citească și să cunoască. A fost un bărbat cu un extraordinar simț practic. Putea să-ți repare aproape orice. Și putea să facă din nimic ceva util.

A muncit din copilărie ca să suplinească escapadele etilice ale tatălui său. A făcut de toate. A lucrat la CAP, a fost profesor suplinitor, la CFR și cea mai mare parte a lucrat într-o stație de extracție de petrol. A muncit din greu pentru a-și susține familia și a fost un exemplu de statornicie și sacrificiu pentru întreaga familie.

Nu era persoana care doar dădea din cap ca să-i mulțumească pe alții. De-asta a refuzat mulți ani să se pocăiască pentru că avea nevoie să fie sigur pe ceea ce crede și nu privea lucrurile cu ușurătate. Crescut și educat în regimul comunist, a îmbrățișat ateismul, dar prin exemplul soției și prin studiul atent al existenței lui Dumnezeu, a hotărât să-și predea viața Mântuitorului.

A fost un om care prefera să lase de la el fie o vorbă, fie un ban. Prefera să iasă în pierdere decât să se certe. Boala pe care a avut, SLA (scleroză laterală amiotrofă), l-a făcut să se simtă inutil din moment ce nu mai putea să facă absolut nimic, nici măcar să aibă grijă de sine. De aceea se simțea, deși nu n-a spus-o, o povară pentru familie. El, cel de care au depins alții atâția ani, depindea la rândul său de alții acum în cele mai elementare nevoi. Dumnezeu l-a curmat de o suferință lungă precum au avut alții și a murit liniștit, onorabil, iubit de familie și împăcat  cu Dumnezeu și cu semenii.

În ultimele sale clipe, murind de ziua mamei mele, i-a zis mamei soacre să-i scrie în locul lui și au schimbat câteva rânduri cu 5-6 ore înainte de a muri. În aceeași noapte, pe când mama soacră stătea neobosită lângă el, n-a putut să-și înfrângă instinctul de a nu se gândi întâi la alții și-i tot spunea să se culce liniștită și să nu se mai obosească pentru el. A murit ca un adevărat gentleman. Așa ceva e rar întâlnit astăzi indiferent că vorbim de mediul urban sau de cel rural.

Asta am văzut și la el și la mama și la copiii lor. Mereu cu gândul la alții pentru că tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel. Asta-l face pe un bărbat un adevărat gentleman. Muțumim, tată, pentru exemplul pe care ni l-ai arătat până în ultima clipă!

Despre sărbătoarea nașterii Domnului și grinchii evanghelici

În fiecare an, dar absolut în fiecare an, avem câțiva mari teologi care se întârătă împotriva sărbătorii păgâne popular numită Crăciunul, perioadă a anului când ne amintim de minunea întrupării Domnului și Mântuitorului nostru. De fiecare dată, aceeași poveste:

Crăciunul este o invenție din secolul IV când sărbătoarea Saturnaliilor romane a fost încreștinată și a rezultat Crăciunul pe data de 25 decembrie. Să nu uităm consumerismul din perioada aceasta și îmbuibarea. Prin urmare, sărbătorirea nașterii Domnului este o sărbătoare păgână romană, deci noi nu trebuie să sărbătorim nașterea Mântuitorului, mai ales dacă 25 decembrie nu pică duminica!

Sună bine, poziția pare bazată istoric și mai ales că e un trend să fim gică-contra că apatează și dă bine la public. Treaba cu saturnaliile am crezut-o și eu mult timp pentru că este o poziție larg răspândită și susținută de mulți teologi. Chiar dacă ar fi așa, noi nu mai avem aceleași sărbători ca romanii și n-ar conta pentru nimeni, ar fi contat doar pentru prima generație de atunci. Ultima oară când am verificat, nimeni nu mai sărbătorea saturnaliile în secolul XXI.

Mare mi-a fost surprinderea să află că, de fapt, saturnaliile romane nici măcar nu țineau până pe 25 decembrie, ci erau între 17 și 23 decembrie, solstițiul de iarnă fiind între 20 și 23 decembrie (în antichitate varia din cauza calendarului iulian, dar și după calendarul gregorian solstițiul variază datorită anului bisect și nu numai, în 2033 fiind următoare dată când va pica pe 23 decembrie). Saturnaliile erau puse în jurul solstițiului de iarnă. Dar cum am ajuns la această concepție eronată de asociere a datei de 25 decembrie cu saturnaliile? Asta se datorează unui teolog german protestant pe nume Paul Ernst Jablonski care a trăit în secolul XVIII și a vrut să discrediteze catolicismul. Călugărul benedictin Dom Jean Hardouin a luat de bună informația și a căutat să demonstreze că, în ciuda acestei asocieri, însemnătatea sărbătorii n-a fost compromisă. Aceasta a fost prima dată când poate fi găsită în istorie asocierea dintre săbătoarea nașterii Domnului și saturnalii. Problema este că nicăieri în literatura patristică sau în vreun alt text medieval nu găsim această asociere. Vă las pe voi să mai căutați această asociere în surse timpurii dacă nu mă credeți.

Cealaltă ipoteză, mai puțin cunoscută, este mult mai inocentă și nu are în spate nicio motivație păgână. Realitatea este că nu știm exact când s-a născut Domnul Isus Hristos pentru că evreii nu prea le aveau cu zilele de naștere (nici creștinii primari sau din perioada patristică). Prima scriere în care e menționată data de 25 decembrie ca zi de naștere a Domnului Isus este din anul 336 d. Hr. Poate fi presupus că acest obicei s-a împământenit mai devreme de acest an.

Consensul patristic era că Hristos a fost conceput pe 25 martie (sărbătoarea numită în mod popular buna vestire). Alte date propuse erau în aprilie sau mai, dar cea mai des întâlnită dată este 25 martie. Tertullian, necruțător cu păgânii și cât se poate de aspru creștinii ce adoptau obiceiuri și practici păgâne, cu mai bine de un secol înainte de edictul de la Mediolanum, credea că Hristos a murit pe 25 martie. Ca orice bun profet evreu, Acesta trebuia să moară în aceeași zi în care a fost conceput. Această concepție a fost moștenită de creștini de la evrei și apare într-un tratat creștin anonim din secolul IV care menționează ziua concepției și crucificării ca fiind 25 martie. 

Donatiștii, o grupare care s-a separat de biserica catolică în jurul anilor 311-312 d. Hr., sărbătoareau nașterea Domnului pe 25 decembrie conform lui Augustin. Aceștia au fost tradiționaliști și dârji în a-și păstra originile și practica lor reflectă o tradiție nord-africană, deci e foarte probabil ca sărbătorirea nașterii Domnului despre care vorbește Augustin în secolul V să fi continuat încă de la originile mișcării, începutul secolului IV, iar aceste obiceiuri să fi fost moștenite chiar din secolul III.

Revenind la data concepției și crucificării între 25 martie și 25 decembrie sunt nouă luni, perioada de dezvoltare intrauterină a unui copil. Sigur, un copil se poate naște și la 38 de săptămâni, și la 42 și n-avem cum să știm ziua exactă a nașterii. Dar asta nu înseamnă că a existat vreo motivație malefică de asociere sau înlocuire a unei sărbători păgâne cu una creștină din dorință de a fi relevanți culturali. În cel mai rău caz, biserica din perioada patristică poate fi acuzată de naivitate și nu de rea-credință în privința alegerii datei de 25 decembrie ca dată în care să fie sărbătorită nașterea Domnului.

Motivația, cred fără îndoială, a fost una de cinstire a Mântuitorului prin crearea unei sărbători cu scop mnenomic. Conceptul de sărbătoare periodică a fost întărit în legea mozaică, dar era deja o practică întâlnită în civilizațiile păgâne din vremea respectivă (asta nu face păgână adoptarea conceptului de sărbătorire cum se grăbesc să creadă unii).
Avem nevoie de sărbători pentru că suntem uituci, delăsători, ușor distrași și nepăsători. Un cadru propice este foarte important, chiar dacă nu este esența. Noi, evanghelicii, avem tendința să nesocotim importanța cadrelor uitând că Dumnezeu Însuși, știind limitările umane, a căutat să ofere cadre potrivite slăbiciunilor umane.

În acest punct al discuției se va obiecta că nicăieri nu ne este poruncit să sărbătorim nașterea Domnului sau vreo altă sărbătoare legată de viața Mântuitorului, doar cina Domnului și botezul. Ei bine, și evreii au creat alte sărbători pe lângă cele poruncite de Domnul în lege și Domnul nu le-a cerut imediat să renunțe la ele. Sărbătoarea Purim e menționată în cartea Estera. Zile de post speciale au fost alese pentru comemorarea dărâmării templului și evreii întreabă în cartea Zaharia dacă să le mai serbeze din moment ce templul a fost reconstruit (Zaharia 7:2-3). Răspunsul Domnului nu este că au păcătuit instaurând astfel de zile fără ca El să le fi poruncit, ci le spune că aceste sărbători ale tristeții vor fi transformate în sărbători ale bucuriei (Zaharia 8:19).

În noul Testament, Domnul Isus participă la o sărbătoare care n-a fost poruncită de Tatăl Său și nici măcar nu apare menționată în scrierile Vechiului Testament: sărbătoarea dedicării templului. În Ioan 10:22 descrierea e clară, e praznicul dedicării templului din perioada iernii. Fără doar și poate e vorba de sărbătoarea Hanukkah, praznic din perioada intertestamentară ce aducea aminte de victoria israelită asupra liderului sirian Antioh epifanul ce a spurcat templul sacrificând un porc în templu. În decembrie 164 î. Hr. templul a fost rededicat și ca urmare a acestui lucru sărbătoarea luminilor a fost pusă în decembrie (și astăzi Hanukkah este sărbătorită de evrei tot în decembrie). În timpul acelui praznic, Domnul se duce la templu și nu-i mustră pentru că au inventat o sărbătoare care n-a fost poruncită de Dumnezeu, ci se folosește de acest bun prilej pentru a li-l face cunoscut pe Tatăl Său.

În cele din urmă, înainte de a porni niște cruciade inutile pline de țâfnă, mai bine să luăm seama cum ne îndemnă Pavel să vedem festivismul aproapelui:

Unul socotește o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui. Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Romani 14:5-6a

PS: Pentru consecvență, dacă sunteți fermi încredințați că nu trebuie sărbătorită nașterea Domnului, să nu care cumva să vă sărbătoriți ziua voastră de naștere, a soției, a copiilor sau a vreunui membru din familie. Asta e fățărnicie curată! Nicăieri în Scriptură nu ne este poruncit să ne sărbătorim zilele de naștere, iar toate zilele de naștere menționate în Scriptură au avut sfârșit tragic. Nu așa ne învață Tertullian? E de-a dreptul un obicei păgân, aveți grijă că vă păgânizați. Și-apoi, n-om fi noi mai cu moț și mai vrednici de a ne sărbători propria zi de naștere în comparație cu Hristos.

Iar pentru cei care vă sărbătoriți aniversarea, dar nu credeți că e nevoie de o zi specială în an în care să ne aducem aminte de nașterea Domnului, sper că nu vă aniversați ziua de căsnicie pentru că trebuie să vă iubiți soțiile la fel de mult în fiecare zi a anului. Doar nu aveți nevoie de o zi specială pentru a vă exprima dragostea față de partner.

Ce înseamnă pentru mine mama

Când identitatea mea era în formare, de prin clasa a IV-a până într-a VI-a, am avut parte de niște colegi băieți care mă priveau de sus și considerau că sunt copilul perfect de care pot face bâză. Colegii nici nu ți-i alegi și nici nu-i poți schimba când vrei. Nu vreau să dau vina pe ei, era ceea ce îi făcea să se simtă bine și doar urmau tiparele grupurilor de bărbați. De multe ori, în grupurile de băieți/bărbați trebuie să existe cel puțin unul pe seama căruia să se facă majoritatea glumelor. Indiferent de naționalitate, vârstă, mai mult sau mai puțin, am văzut această tendință a noastră, a bărbaților. Eu am fost acela, sau cel puțin așa m-am simțit eu. Cuvinte precum prost, idiot, tâmpit, erau la ordinea zilei în pauze.

Nu eram conștient de dezvoltarea identității mele, dar acele cuvinte au pavat, mai mult sau mai puțin, drumul spre formarea identității de sine. Aceste voci mă făceau să cred că nu pot mai mult, că nu știu mai mult, că așa voi fi toată viața. Dar dacă pe o parte a drumului auzeam în ecou toate aceste invective, pe cealaltă parte a drumului, când ajungeam acasă, cineva credea în mine. Cine îmi spunea că pot mai mult, că pot învăța mai bine, că trebuie să am mai mult curaj pentru că sunt mai deștept decât cred, mai frumos decât mi se pare, etc. Acea persoană a fost mama. N-a studiat niciodată psihologia și nu știa despre vocile din timpul dimineții pe care le auzeam la școală, dar în mod natural a știut de ce aveam nevoie. Pentru că și ea la rândul ei a avut nevoie de o astfel de voce în propria-i copilărie. N-a făcut-o în mod exagerat, fiind supraprotectivă până la punctul în care mi-ar fi creat o imagine exagerată despre propria-mi identitate (există și acest pericol). A făcut-o în doza potrivită.

Datorită ei, astăzi sunt cine sunt. Rolul ei în acei ani (și nu numai) a fost esențial pentru dezvoltarea mea. Fără ea, probabil că mi-aș fi biruit mult mai greu frica de a vorbi în public. Fără susținerea ei, nu aș mai fi fost la fel de curios să cunosc pentru că m-aș fi privit cu ochi mult mai critici.

Mama, pentru mine, înseamnă încurajare.

Îi rămân dator în special pentru acei ani în care ea a crezut în mine când nici eu nu prea mai credeam în mine. Cu bune și cu rele, a stat lângă mine,  m-a încurajat, fără să știe, să nu mă conformez imaginii pe care alții de vârsta mea voiau să mi-o creeze, și eu tot inconștient. Asta e ce-mi aduc aminte în fiecare an când e ziua mamei.

Tuturor mamelor ce stau lângă copiii lor și îi încurajează, îi ridică, îi disciplinează neobosite când simt că este nevoie sau nu, vă felicit și vă încurajez să continuați să faceți asta. Nimeni nu-și poate încuraja copilul precum o face mama. Totul e natural și firesc pentru că totul vine din inimă. Rezultatele se vor vedea doar peste ani de zile.

Chiar dacă nimeni nu vă apreciază sau nu vă încurajează, nu vă dați bătute. Nimeni nu vă poate lua locul. Sunteți unice pentru copiii voștri și nicio altă persoană nu poate fi mama copiilor voștri.

 

Obiecții față de homeschooling: socializarea (2)

Obiecție: Fără școală, copiii nu au cum să socializeze și vor deveni niște adulți ciudați din punct de vedere social

Răspuns: Școala publică oferă posibilitatea de socializare cu alți copii fără doar și poate. Nu înseamnă însă că este singurul mod prin care pot socializa copiii. De asemenea, simpla socializare nu este automat ceva bun, contează și calitatea relațiilor și contribuția pe care o aduce fiecare copil la acele relații.

Ne aruncăm copiii în școli ca într-o roată a norocului. Continuă lectura

Obiecții față de homeschooling (1)

O observație preliminară este că nu cred că homeschooling-ul este pentru oricine. Nu mă înșel singur crezând că e ușor și că poate fi făcut de oricine. Dar cred că sunt destui părinți care își pot educa acasă copiii. Totuși, sunt și obiecții legitime care trebuie luate în considerare. Haideți să vedem câteva.

  1. Nu ai cum să-i predai toate materiile

Obiecție: Cine o să predea matematica? Fizica? Dar chimia? Obiecția este că un părinte nu are cum să stăpânească toate materiile care vor fi predate. Unele materii precum matematica sunt ușor de stăpânit în primii ani, dar din clasa a V-a în sus trec peste nivelul de cunoștințe al părinților de obicei. În școală sunt profesori care sunt specializați pe fiecare materie și cunosc subiectul mult mai bine decât părinții.

Răspuns: Sunt perfect de acord. Niciun părinte nu Continuă lectura

Ce m-a făcut să mă „convertesc” la homeschooling

De la bun început vreau să vă spun că am crezut că băiatul nostru va merge la o școală normală  așa cum am mers și eu, mama lui și mai toți copiii pe care îi cunoaștem. Eram destul de împotrivitor ideii. După o discuție cu soția în care practic am refuzat am refuzat să ascult orice argument, am început să caut argumentele pro și contra. După lungi cercetări, întrebări, dialoguri și solilocvii, iată argumentele ce m-au convins:

1.Nimeni nu va investi mai multă dragoste în copil decât o fac părinții

Oricât de bun ar fi un profesor, la urma urmei este vorba de profesia lui, nu de copilul lui. Cel mai bun profesor va încerca, se va strădui, dar în cele din urmă va renunța dacă vede că un copil nu poate. În plus,  un profesor nu-l cunoaște pe copil atât de bine precum îl cunosc părinții.  Copiii învață cel mai bine cu părinții pentru că procesul de învățare este și un proces influențat de sentimente, nu doar de rațiune. Am mai scris despre acest subiect AICI, puteți citi mai pe larg despre rolul profesionistului și al părintelui în procesul de învățare.

2.Ineficiența sistemului educațional din România  

Mă gândesc doar la timpul irosit de copil la școală. În primii ani, un copil stă 4 ore și trebuie să mai lucreze acasă cel puțin 2 ore. Cam 6 ore pe zi, aproximativ 30 pe săptămână. Asta se cere de la un copil de 7 ani. Continuă lectura

Erasmus, Luther și căsătoria

Reforma nu e domeniul meu de specialitate. Sunt destui specialiști pe acest subiect încât am zis să li-l las lor, de-asta nu m-a preocupat foarte mult. Perspectiva asupra căsătoriei și divorțului, subiecte asupra cărora am un mare interes, a fost însă influențată foarte mult de reformatori, și mai ales de Luther. Ah, și să nu-l uit pe Erasmus, acel „semi-protestant sub acoperire” 🙂 Din moment ce anul acesta sărbătorim 500 de ani de la începerea reformei am zis să vedem cum au văzut cei mai importanți reformatori căsătoria și divorțul.

Erasmus (1466-1536), cunoscutul umanist și teolog catolic, a reintepretat textele despre divorț și a sugerat că Mt. 5:32 ar trebui interpretat în ton cu predica de pe munte, adică într-un mod mai puțin legalist, iar Mt. 19 și Marcu 10 sunt texte adresate ucenicilor care sunt membri dedicați ai împărăției și nu oamenilor de rând.  Rom. 7:2-3 și 1 Cor. 7:39 nu sunt texte care să aibă de a face cu divorțul așa că nu pot fi invocate. Concluzia sa este că Pavel permite divorțul și recăsătorirea după ce un credincios a fost părăsit de necredincios, iar excepția Domnului permite recăsătorirea după divorțul ce are ca motiv adulterul.[1]

Luther[2] a fost primul reformator important care a permis divorțul și recăsătorirea pentru adulter și părăsirea căminului conjugal de către un necredincios, la fel ca Erasmus. Acesta adaugă la aceste două motive prezentate în comentariul asupra cărții Matei și alte motive pe care le prezintă în predica „Starea familiei” (1519) și anume situațiile în care „soțul sau soția nu sunt echipați pentru căsătorie din cauza deficiențelor naturale sau de trup de orice fel” și refuzul de a oferi partenerului drepturile conjugale.[3] Prin primul motiv are în vedere incestul (specifică situația în care soții au aceeași mamă), dar repudiază în aceeași predică părăsirea partenerului în cazul invalidității. Cel din urmă motiv îl argumentează arătând importanța pe care Pavel o acordă relațiilor sexuale în cadrul căsătoriei în prima parte din 1 Cor. 7 și susține că neîndeplinirea datoriei conjugale este contrară căsătoriei și duce la dizolvarea acesteia. Laxitatea lui Luther față de divorț și recăsătorire se vede clar în următorul citat:

Oh, cât de vastă este ignoranța despre Dumnezeu în inima omului încât nu poate distinge între o poruncă a lui Dumnezeu și tradiția oamenilor. A avea una, două, trei sau patru soții în succesiune este o căsătorie [legitimă] și nu este contrar lui Dumnezeu; oare ce poate preveni imoralitatea și adulterul, care sunt împotriva poruncii lui Dumnezeu?[4]

În „Captivitatea babiloniană a Bisericii” (1520) încurajează acceptarea ideii unui tată surogat, iar în cazul în care soțul impotent nu e de acord și refuză să divorțeze, o încurajează pe soția acestuia să meargă într-o regiune necunoscută unde poate contracta o altă căsătorie. Continuă lectura

Când Cezarul nu mai este Cezar

Un cunoscut text în care supunerea față de autorități este pusă la îndoială de către farisei este Matei 22:15-22, provocare la care Hristos le spune fariseilor și irodienilor ce așteptau un răspuns de tipul ori-ori că supunerea față de autorități nu e contrară supunerii față de Dumnezeu, ci noi trebuie să dăm  ce se cuvine atât lui Dumnezeu cât și Cezarului. Vorbele concise ale Mântuitorului pot părea ambigue din cauza metonimiei pe care o folosește. Știm cine este Dumnezeu și ce se cuvine să-i dăm lui Dumnezeu pentru că în contextul imediat (22:34-40) autorul scrie despre cea mai mare poruncă ce ne spune că trebuie să-i dăm lui Dumnezeu întreaga noastră ființă, nimic mai puțin de atât. Mulți înțeleg din acest episod mai mult decât poate fi înțeles. Domnul se leagă strict de problema tributului, de ipocrizia lor (de aceea îi și numește ipocriți în 22:18 și imediat le cere o monedă romană pentru a le dovedi asta) și nu trebuie uitat că întreg episodul e un atac din care Domnul scapă pentru că are o formulare la fel de explicită ca pildele. Filosoful și eseistul Henry David Thoreau, cetățean american ce s-a împotrivit vehement prin scrierile sale status quo-ului sclavagist, are un excelent comentariu despre acest episod:

„Arătați-mi banii tributului” le spune;- și unul scoate un ban…;- dacă folosiți banii care au imaginea Cezarului pe ei, bani pe care el i-a pus în uz și le-a dat valoare…, dacă sunteți oameni ai Statului și vă bucurați de avantajele guvernării lui Cezar, atunci plătiți-i înapoi ceva din ce e al lui când o cere.

Continuă lectura

Scrisoare deschisă slujitorilor evanghelici și protestanți din România

Dragi frați păstori,

Dragi slujitori ai turmei lui Hristos din diferite confesiuni,

Am stat mult în cumpănă dacă să scriu sau nu aceste rânduri. De la bun început vreau să spun că această scrisoare nu este adresată păstorilor care deja sunt foarte implicați în mișcarea civilă și civilizată care are loc în România acestor zile. Acesta nu este doar apelul meu, ci este apelul mai multor enoriași care așteaptă mai mult de la noi în calitate de conducători spirituali ai turmei lui Hristos indiferent de confesiunea din care facem parte.

Așa cum bine știți, freamătul social din aceste zile a început când guvernul a luat niște măsuri care periclitează grav lupta anticorupție. Nu cred că vreunul dintre noi nu știe de asta și n-a înălțat rugăciuni de mijlocire pentru poporul nostru. Cred însă că fiecare dintre noi poate să facă mai mult, și spun asta începând cu mine. De aceea am prins și curajul să scriu, deși acest curaj poate părea nelalocul lui. Continuă lectura