Standardul moral al Legii și idealul moral al lui Dumnezeu

Următorul pasaj este preluat din lucrarea de dizertație. Acesta este rupt din capitolul în care analizez Mt. 19 și cuvintele Mântuitorului privitoare la Legea despre divorț. Fiind rupt din context, vă rog să-l tratați ca atare:

Fariseii percep răspunsul Domnului ca pe o desființare totală a dreptului la divorț și obiectează aducând în discuție Legea ce permite divorțul (Deut. 24:1-4). Desființarea divorțului de către Isus este probabil echivalată de aceștia cu desființarea Legii. Răspunsul Domnului nu atacă logica lor (din contră, o confirmă), ci permanența Legii. Hristos prezintă motivul pentru care Legea mozaică îngăduie divorțul și recăsătorirea ca mai apoi să facă din nou referire la Legea creației.[1]

Termenul σκληροκαρδία este exprem de important. Acesta arată că Legea permite divorțul din pricina nivelului moral al societății evreiești la vremea la care a fost dată și este „o concesie față de slăbiciunea umană”.[2] Poziția erasmiană justifică deseori Deut. 24:1-4 în lumina învățăturii lui Isus considerând că există motive legitime pentru care divorțul și recăsătorirea sunt permise în Lege.[3] Mt. 19:7-8 desființează Deut. 24:1-4 care, deși nu mandata divorțul și recăsătorirea, îl permitea. Dorința de armonizare a Legii cu Noul Testament este motivată de versete precum Rom. 7:12 care spun că „Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” sau 1 Tim. 1:8 („noi ştim că Legea este bună”). Întrucât Dumnezeu a dat Legea, consideră susținătorii armonizării, aceasta trebuie să reflecte caracterul desăvârșit al lui Dumnezeu și să fie sfântă în totalitatea ei. Pe baza acestui raționament nu doar că divorțul și recăsătorirea din Deut. 24 trebuie justificate într-un fel sau altul, ci și sclavia, poligamia cât și alte cutume sociale legiferate în Pentateuh. Acestea sunt cu siguranță contrare caracterului sfânt al lui Dumnezeu. Justificarea acestora ar însemna subminarea unora din principiile nou-testamentare. Calea logică mai ușoară este schimbarea perspectivei asupra Legii mozaice în lumina cuvintelor Mântuitorului. Vorbind despre Lege și standardele etice, Wenham scrie:

Legea stabilește standardele minime de comportament care, dacă sunt încălcate, produc sancțiuni. Aceasta impune reguli instituțiilor precum căsătoria și sclavia, dar nu prescrie idealurile comportamentului în căsătorie… În majoritatea societăților ce este impus în lege nu este totuna cu ce cred membri integri ai acelei societăți că este dezirabil din punct de vedere social sau cu atât mai puțin ce cred că este ideal. Există o legătură între idealurile morale și lege, dar legea tinde să fie un compromis pragmatic între idealurile legiuitorului și ce poate fi impus în practică. Legea impune un standard minim de comportare… Legea, în general, stabilește care este podeaua comportamentului social, nu prescrie un tavan etic.[4]

Wenham continuă și aplică argumentul său la căsătorie:

Deși legea nu cerea monogamia soților evrei, poate pentru că era greu de impus, este clar că scriitorii biblici nu se așteptau ca oamenii să trăiască doar după lege. Ei sperau la un comportament mai bun. Monogamia pe viață a fost intenția Creatorului, iar cei care nu urmează acest tipar vor avea dificultăți.[5]

Pe lângă aceste observații excelente ale lui Wenham mai trebuie spus că (în general, dar afirmația nu trebuie luată în sens absolut) Legea avea rolul de a limita consecințele comportamentului propriu asupra vieții unei alte persoane și deseori acesta este criteriul pentru minimul etic oferit de lege. De exemplu, furtul este interzis pentru că încalcă dreptul la proprietate al altei persoane. Curvia era privită asemănător furtului, o relație ilicită cu soția unui alt bărbat însemnând încălcarea drepturilor acestuia. Sperjurul afecta libertatea, dreptul la proprietate sau putea duce chiar la moartea unei persoane. Prin urmare, scopul Legii per se era bun, dar nu reprezenta idealul moral. Legea avea rolul de a scoate în evidență răul și de a-l limita, dar nu reflectă nicidecum idealul divin în orice situație. Și Piper are o poziție asemănătoare lui Wenham:

…Există legi în Vechiul Testament care nu sunt expresii ale voii lui Dumnezeu pentru orice vreme, ci expresii a cum trebuie administrat cel mai bine păcatul într-un anume popor la un moment anume. Divorțul nu este niciodată poruncit și niciodată instituit în Vechiul Testament. Dar a fost permis și reglementat – la fel cum poligamia a fost permisă și reglementată și la fel cum anumite tipuri de slavie au fost permise și reglementate. Isus spune aici că această permisie nu reflectă idealul lui Dumnezeu pentru poporul lui; permisia reflectă împietrirea inimii umane.[6]

Nu e de mirare că Pavel spune că Legea poate fi rezumată la iubirea aproapelui (Rom. 13:9, Gal. 5:14). Protejarea dreptului aproapelui este scopul principal al Legii mozaice.

[1] Craig L. Blomberg, Matthew (Nashville: Broadman Press, 1992), 291.

[2] Jacques Dupont, Mariage et divorce dans l’Évangile: Matthieu 19, 3-12 et parallèles (Bruges: Desclee de Brouwer, 1959), 18-19.

[3] John Murray, Divorce (Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing, 1961), 3-16; David John Atkinson, To Have and to Hold: the Marriage Covenant and the Discipline of Divorce (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1981), 100-106.

[4] Gordon J. Wenham, Story as Torah: Reading the Old Testament Ethically (Edinburgh: T&T Clark, 2000), 80.

[5] Wenham, Story as Torah, 86.

[6] John Piper și Noël Piper, This Momentary Marriage: A Parable of Permanence (Wheaton: Crossway Books, 2012), 160.

Bonhoeffer despre îngrijorarea pentru ziua de mâine

„Bunurile pământești dau inimii omului iluzia siguranței și a eliberării de griji; în realitate tocmai ele stârnesc îngrijorarea. INIMA LEGATĂ DE BUNURILE PĂMÂNTEȘTI PRIMEȘTE, ODATĂ CU ELE, POVARA SUFOCANTĂ A ÎNGRIJORĂRII. Îngrijorarea adună comori, iar comorile adună, la rândul lor, îngrijorare. Vrem să ne asigurăm viața cu ajutorul bunurilor pământești, să devenim fără griji, îngrijorându-ne, dar realitatea dovedește contrariul. Lanțurile care ne leagă de bunurile pământești sunt ele însele îngrijorări.

Întrebuințarea greșită a bunurilor constă în faptul că avem nevoie de ele pentru siguranța zilei de mâine. Îngrijorarea este îndreptată întotdeauna către ziua de mâine. Însă bunurile pământești sunt menite, în cel mai strict sens al cuvântului, numai pentru ziua de azi. Tocmai siguranța zilei de mâine mă face atât de nesigur de astăzi. AJunge zilei necazul ei. Cel care predă deplin ziua de mâine în mâinile lui Dumnezeu și primește astăzi cele necesare traiului, acela este într-adevăr în siguranță. Ceea ce primesc zilnic mă face liber în raport cu ziua de mâine. Gândul la ziua de mâine îmi aduce o îngrijorare permanentă.”

Dietrich Bonhoeffer, Costul Uceniciei, pag. 163.

Cazul Bodnariu și pedeapsa fizică. S-o folosim sau nu? Dacă da, cum?

Subiectul cel mai fierbinte din mediul evanghelic a ajuns și în spațiul media din România și nu numai. În prim plan se discută intens despre faptul că familia Bodnariu și-a bătut copiii. Hotnews prezintă statistici îngrijorătoare despre pedepsele corporale aplicate de părinți copiilor în România. Cred că e un lucru constructiv că se ridică această problemă într-o țară în care copiii sunt abuzați fizic alarmant de mult. Ca parinte m-am frământat cu această întrebare de ceva vreme. E etic sau nu? E drept față de copil? E pedeapsa corporală în toate situațiile abuz?

Manualele de psihologie, începând cu secolul trecut, ostracizează pedeapsă fizică și o consideră mama tuturor răutăților comportamentale și de ordin psihologic. Dar dacă ar fi așa, înseamnă că toți copiii care n-au avut parte de pedepse fizice ar trebui să fie oameni mai echilibrați, să zicem cu mici sau nicio problemă ce ține de stima de sine, încredere sau probleme asemănătoare, nu? Dacă ar fi să credem ce ne spune psihologia modernă, înseamnă că pedeapsa supremă este să-ți lovești copilul. Țipatul, cuvintele răutăcioase, subestimarea, atitudinile și acțiunile de felul acestora situându-se sub efectul devastator al pedepsei corporale. Cuvintele nu vor putea să provoace niciodată atâta durere și distrugere cât provoacă loviturile. Sigur, nimeni nu neagă efectele acestora, dar întotdeauna, conform psihologiei moderne, efectele negative vor fi mai mici în comparație cu cele create de pedeapsa fizică.

O altă problemă pe care n-o spun statisticile și manualele de psihologie este cum sunt pedepsiți copiii care sfârșesc rău. Absolut orice formă de pedeapsă fizică devine abuz conform statisticilor. Dar una este să-ți snopești copilul în bătaie la mânie și alta este să o faci în scop educativ. În scop educativ îi lăsăm să sufere fizic și în alte situații. De exemplu, după ce i-ai spus de vreo 30 de ori să nu atingă soba, îți dai seama că singurul mod în care își va învăța lecția este lăsându-l să pună mână pe ea. Deși cauza durerii e căldura produsă de foc, ai fi putut foarte bine să previi durerea propriului copil. Ca părinte, în situația dată, ești responsabil de durerea copilului. Dar această durere are scop educativ și s-a întâmplat într-un mediu supravegheat și controlat.

Cu siguranță că există abuzuri ale pedepsei corporale în țara noastră și nu numai, dar asta nu înseamnă că absolut orice părinte care folosește pedeapsa corporală asupra copiilor își abuzează copiii. Diferența dintre abuz și pedeapsă e determinată de scop și felul în care este aplicată pedeapsa. Aici pot înțelege că organele statale doresc eliminarea abuzurilor amendând orice pedeapsă fizică provocată de vreun adult asupra copilului. Dar abuzul verbal, emoțional și toate celelalte forme de abuz pot scăpa mult mai ușor și au, fără doar și poate, efecte cel puțin la fel de devastatoare ca abuzul fizic.

Linia dintre etic și neetic în aplicarea pedepsei corporale este una fină. Am ajuns însă la concluzia că și disciplinarea corporală e o formă viabilă de educare a copilului. Cartea Proverbe abundă în versete care menționează pedeapsa corporală pentru îndreptarea copilului și îndepărtarea „nebuniei.” Știu, fundamentalist, bătut în cap, etc. Înainte de a mă cataloga, uitați în ce condiții văd aplicarea pedepsei fizice la copii: Continuarea

Biserica, statul, spitalele, banii și corupția. Cum sunt finanțate cultele?

Tema finanțării bisericilor (cu precădere BOR) a fost des amintită în ultima vreme. Comparația cea mai întâlnită este între numărul de spitale și cel de biserici. Mai întâi de toate trebuie spus că NU toate cultele sunt finanțate de stat. Toate cultele au dreptul să primească o sumă decisă de stat dar NU toate o fac. În al doilea rând, numărul de biserici amintit (cam 18.000) cuprinde toate cultele religioase, nu doar cele creștine, inclusiv cele care nu sunt finanțate de stat. 13.000 dintre acestea aparțin Bisericii Ortodoxe. Nu toate au fost construite de stat și nu toate sunt întreținute de stat. Haideți să vedem cum funcționează finanțarea bisericilor.

Statul alocă o sumă de bani pe an. Dacă e an electoral, de obicei mai mult. Această sumă (în 2015, conform acestui articol de pe Mediafax, au fost alocate 130 milioane de lei) a fost împărțită la toate cultele (109.7 milioane din această sumă au mers către BOR) după criterii neclare. Într-o oarecare măsură se ține cont de numărul enoriașilor, dar sumele diferă de la an la an și la fel și procentul. Următoarea afirmație a raportului APADOR-CH din 2008 e valabil și în 2015:

Cu toate că acest sprijin se realizează prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat sau de la bugete locale, deci din banii contribuabililor, publicul din România nu are acces la informaţii privind criteriile în baza cărora statul sprijină sub diverse forme activităţile comunităţilor religioase sau la ce nivel se ridică suportul acordat fiecărei grupări religioase.

Banii nu sunt distribuiți direct către culte, ci către administrația locală. Aici este o mare bubă a sistemului. Continuarea

Are nevoie România de o nouă revoluție?

Dacă Anglia și SUA sunt unde sunt astăzi (mă refer la aspectele pozitive, nu la declinul ce nu poate fi negat) se datorează revoluțiilor din secolul XVIII. Franța a avut parte de revoluația violentă începută în 1789 ce a dus la instaurarea republicii. Anglia de ce n-a avut o astfel de revoluție violentă, deși erau țări vecine și existau influențe reciproce în gândirea socială? Pentru că a avut parte de Continuarea

Tragedia Colectiv e rezultatul crizei morale din România

Iar criza asta morală pornește de la cap, că de acolo se împute peștele. Nu, nu e vorba de delăsare, nu e vorba doar de „merge și așa.” E vorba de inima noastră, a românilor, care e coruptă de păcat. Când un reprezentat al legii a trecut cu vederea peste anumite nereguli în momentul în care a dat aprobările pentru deschiderea clubului Colectiv a făcut-o nu pentru că era doar corupt. Inima corupției e păcatul. Iar corupția asta se datorează iubirii de sine care se vede din felul în care ne raportăm la bani.

Nu am nicio îndoială că la mijloc e vorba Continuarea

Dumnezeu a creat mintea sau mintea l-a creat pe Dumnezeu?

Noi, cei care trăim în era postraționalistă avem impresia că în vremea noastră au fost atinse culmile rațiunii. Uităm că noi suntem nota de subsol a raționalismului filosofic grec. În această paranteză oamenii au continuat să gândească. Ne vine să credem sau nu, dar gândeau chiar și în Evul Mediu.

Ereziile născute în secolele II-V d. Hr. sunt o dovadă a faptului că omul a încercat să-l înțeleagă pe Dumnezeu prin rațiunea sa. Astfel au apărut erezii precum arianismul, apolinarianismul, sabelianismul, nestoriasmul și multe altele mai puțin importante (gândiți-vă doar că în 375 d. Hr. deja aveam scris un tratat de heterodoxie, Panarionul lui Epifanie din Salamina).

Dacă Dumnezeu ar fi fost „creația” minții omului, cu siguranță cei ce l-au „creat” pe Dumnezeu cu scopul măreț de a avea adepți și faimă nu ar fi „creat” un Dumnezeu Triunic. Cifrele indică un marketing gândit slab de tot. Ar fi câștigat mult mai mulți adepți dacă s-ar fi axat pe unicitatea lui Dumnezeu. Evreii ar fi fost mult mai ușor de câștigat de partea creștinismului.

Mai mult de atât, ar fi fost mai ușor de înțeles și adepții raționaliști l-ar fi putut înțelege și accepta cu ușurință pentru că n-ar mai fi fost atât de greu de înțeles cu mintea. Dar dacă omul nu poate înțelege Sfânta Treime, oare i-ar fi trecut prin gând omului o structură atât de complexă și într-o oarecare măsură anti-rațională?

Tocmai asta ne arată că Dumnezeul Triunic nu e năzuința minții umane, ci frumusețea și complexitatea Sfintei Treimi întrece capacitatea rațiunii umane de înțelegere. Nu, Dumnezeul Triunic nu e creația minții, ci mintea e creația Dumnezeului Triunic.

Valorile familiei se negociază de mii de ani. Ce trebuie să facă Biserica?

Primul episod important din istoria omenirii: Adam și Eva în grădina Edenului. Rolurile au fost inversate și Edenul s-a topit în gura lor.

A urmat poligamia. Violentul Lameh își laudă mânia celor două soții la câteva sute de ani de la instaurarea căsătoriei de către Dumnezeu în grădina Edenului. În cele din urmă poligamia a ajuns norma. Chiar a ajuns să fie legiferată. Inclusiv în Legea lui Moise.

A urmat legiferarea divorțului. Deși nu ne este prezentat niciun caz clar și specific de divorț în Vechiul Testament, a fost nevoie de o legiferare și limitare a unei practici deja larg răspândite în Deuteronom 24. Poligamia și divorțul ajung să fie legiferate de Moise. Valorile căsătoriei vor fi mereu negociate de păcătoșenia umană. Dar știți că istoria prezintă și un scurt episod frumos? Continuarea

Când pe păstor nu-l mai doare pentru turmă

Slujba de păstorire implică multe responsabilități și abilități. E copleșitor de multe ori. De la păstor se așteaptă să învețe, să îndrume, să sfătuiască, să îndrepte, să iubească. Dar ce faci când unul din turmă refuză toate acestea? Te poți spăla pe mâine și poți spune: „Am făcut ce ținea de mine, e treaba lui ce va face cu viața lui de acum încolo.” Sau…

Când mă uit la viața apostolului Pavel văd o adevărată suferință agonizantă pentru cei care s-au îndepărtat de calea Domnului și refuză îndreptarea. Galatenilor care respingeau învățătura sănătoasă și se întorceau la vechiul legământ le scrie: „Copilașii mei pentru care iarăși simpt durerile nașterii până ce va lua Hristos chip în voi!” (Galateni 4:19) Nașterea este cea mai puternică expresie a suferinței. Și inima de păstor a lui Pavel folosește această ilustrație pentru a spune că astfel simte pentru copiii lui care vor să-l renege. Inima i se frânge ca și când copiii de trup l-au uitat, atât de mult îi iubește.

În 2 Corinteni scrie astfel unei biserici care-i dă mari dureri de cap: „Cine este slab și să nu fiu și eu slab? Cine cade în păcat și eu să nu ard?” Dacă n-ar fi murit decapitat, cu siguranță apostolul Pavel ar fi murit de inimă. E boala păstorilor. Continuarea