Pedeapsa și conștiința copilului

Următorul pasaj este preluat din „Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor.” Mi s-a părut foarte important rolul conștiinței în raport cu pedeapsa. Iată ce scriu autorii:

„Când un copil regretă sincer ce a făcut, nu este cazul să se treacă la alte măsuri. El și-a învățat lecția și s-a căit; într-un asemena moment, pedeapsa poate fi distrugătoare. Daă acel copil regretă sincer și-și manifestă remușcările, ar trebui să vă bucurați. Asta înseamnă că are o conștiință vie și sănătoasă.

Ce anume controlează comportamentul copilului (sau al adultului) când nu trebuie neapărat să se comporte adecvat? Da, într-adevăr, o conștiință sănătoasă. Și care este materia primă din care își poate plămădi o conștiință? Vinovăția. O anumită doză de vinovăție este necesară în dezvoltarea unei conștiințe sănătoase. Și oare ce va face ca vinovăția să nu existe? Precis că ați ghicit-pedeapsa, mai ales cea fizică. Cine își pedepsește copilul când acesta se simte deja sincer vinovat pentru comportamentul său îi va distruge acestuia capacitatea de a-și dezvolta o bună conștiință. Într-o asemenea situație, pedeapsa produce de obicei doar mânie și resentimente.

Atunci când copilului îi pare sincer rău pentru comportamentu lavut, în loc să-l pedepsim, trebuie să-l iertăm. Prin exemplul iertării îl veți învăța o lecție frumoasă pe care copilul o va păstra până la vârsta adultă. Trăind experiența iertării de către părinți, el învață să se ierte și ulterior să-i ierte și pe alții. Ce dar frumos este acesta! Ați văzut vreodată un copil ce avea remușcări sincere în legătură cu o faptă comisă și care a fost iertat de părinți? Aceasta este o experiență foarte rară și de neuitat. Iubirea care izvorăște din sufletul copilului este copleșitoare.”

Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Garry Chapman și Ross Campbell, 135-136.

De ce să votăm răul cel mai mic duminică?

În două zile vor fi alegeri. Un grup destul de mare de creștini are o mare dilemă morală: să votez răul cel mai mic sau mai bine să nu-mi mânjesc conștiința? Înțeleg perfect această dilemă și, personal, mi-aș dori să pot vota candidați care știu că vor acționa ireproșabil. Dar asemenea candidați nu există, indiferent de partid. Hristos nu este pe listele de alegeri, din păcate. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne ghidăm după principiile lui Hristos. Totuși, noi nu suntem încă în Împărăția lui Hristos, ci trăim într-o țară care are legi decise de oameni păcătoși. Răul este peste tot și în toți. Chiar și în cei răscumpărați. Răul a existat chiar și în Israel când avea o lege dată de Dumnezeu. De ce? Pentru că scopul legii nu este eliminarea răului, o imposibilitate pe pământ, ci limitarea răului (despre scopul legii mozaice și idealul lui Dumnezeu vezi ACEST articol).

Este adevărat că în Împărăția a lui Dumnezeu, Hristos dorește ca „cetățenii” să nu se mai ghideze după minimul legal, ci să trăiască după standardul moral absolut. Dacă standardul Legii mozaice limita răul, Legea Împărăției are ca standard eliminarea răului. În această Împărăție, Dumnezeu are drept deplin asupra întregii creații și orice abatere este un afront adus ființei Sale. În Împărăția lui Dumnezeu standardul moral devine totuna cu standardul legal, distincția dintre cele două (prezentă în Legea Împărăției lui Israel) fiind anulată.  Dar așa cum spuneam, noi nu trăim în Împărăția lui Hristos încă, o Împărăție spirituală, de o natură total diferită de orice guvern pământesc. De aceea trebuie să votăm oameni păcătoși care vor vota legi sperând că legile respective vor limita răul și nu-l vor amplica. Votarea răului cel mai mic are ca scop tocmai limitarea răului. Știu că nu ne place această idee, dar nu avem ce face. Legea nu va putea elimina niciodată răul pentru că răul este în noi. Dar va putea limita răul social.

Dacă acest argument nu v-a convins să mergeți la vot, trebuie să știți că absenteismul nu înseamnă că nu votați. Din contră. Nevotarea are la fel de multă putere ca votarea. Ba chiar mai multă.

Știți care sunt cele mai importante alegeri politice din România? Nu cele prezidențiale, ci cele de duminică, cele parlamentare. Și totuși, prezența la vot este cu aproximativ 20% mai scăzută la alegerile parlamentare decât la cele prezidențiale! De ce? Este posibil ca să fim influențați de modelul american care este o republică prezidențială, și nu republică parlamentară ca multe din țările europene, și să credem că cele parlamentare nu sunt la fel de importante ca alegerea „celui mai puternic om din stat.” România este republică parlamentară fie că ne place sau nu. Duminică alegem aproape 500 de oameni care decid soarta poporului și au mai multă putere decât președintele. Din păcate, cei care ajung la putere nu sunt deciși de cei aproximativ 40% care votează, ci de cei 60% care stau acasă și nu votează. Fiecare persoană care nu votează face ca fiecare vot exprimat să însemne mai mult din punct de vedere procentual. Este în avantajul partidului cu cel mai mare număr de voturi să stați acasă. Conform sondajelor de anul acesta este vorba de PSD. Nici eu nu rezonez în totalitate cu partidul pe care-l voi alege, dar cred am obligația să-mi exprim votul. Dacă nu o voi face, o vor face alții în locul meu și cu cât prezența la vot este mai mică, cu atât votul celor care se prezintă la vot va conta mai mult și votul va fi mai puțin reprezentativ pentru poporul nostru.

Dacă dumneavoastră nu votați din cauza conștiinței, eu tocmai din cauza conștiinței mele votez. M-aș simți cu mult mai vinovat ca prin absența mea să dau și mai multă putere altora să aleagă conduși de interese care n-au deloc scopul de a limita răul, ci de a-și vedea interesul împlinit, lucru ce duce la creșterea răului social.

De ce votez răul cel mai mic? Pentru că, prin absenteism, voi vota de fapt răul cel mai mare, iar conștiința mea ar fi mult mai pătată în acest caz.

1 Corinteni 13 reformulat pentru iubitorii de teologie

Chiar dacă aș avea toate cărțile de teologie dorite și le-aș citi pe toate, dar n-aș avea dragoste, sunt totuna cu pământul. Chiar dacă aș cunoaște toate tainele soteriologiei încât să strivesc orice argument și n-aș avea dragoste, aș fi precum o carte cu foi albe. Chiar dacă aș stăpâni tainele escatologiei și aș avea mai multe viziuni decât Ezechiel, Daniel și Ioan la un loc, dar n-aș avea dragoste, aș fi doar un Balaam modern.

Chiar dacă aș scrie o carte de teologie mai citită decât Biblia însăși, dar n-aș avea dragoste, aș fi precum un trup fără viață. Chiar dacă aș pregăti predici perfecte și  s-ar pocăi mai mulți oameni ca la Rusalii la o singură predică, dacă n-am dragoste, nu sunt cu nimic mai bun decât Simon vrăjitorul.

Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.

.

 

 

Standardul moral al Legii și idealul moral al lui Dumnezeu

Următorul pasaj este preluat din lucrarea de dizertație. Acesta este rupt din capitolul în care analizez Mt. 19 și cuvintele Mântuitorului privitoare la Legea despre divorț. Fiind rupt din context, vă rog să-l tratați ca atare:

Fariseii percep răspunsul Domnului ca pe o desființare totală a dreptului la divorț și obiectează aducând în discuție Legea ce permite divorțul (Deut. 24:1-4). Desființarea divorțului de către Isus este probabil echivalată de aceștia cu desființarea Legii. Răspunsul Domnului nu atacă logica lor (din contră, o confirmă), ci permanența Legii. Hristos prezintă motivul pentru care Legea mozaică îngăduie divorțul și recăsătorirea ca mai apoi să facă din nou referire la Legea creației.[1]

Termenul σκληροκαρδία este exprem de important. Acesta arată că Legea permite divorțul din pricina nivelului moral al societății evreiești la vremea la care a fost dată și este „o concesie față de slăbiciunea umană”.[2] Poziția erasmiană justifică deseori Deut. 24:1-4 în lumina învățăturii lui Isus considerând că există motive legitime pentru care divorțul și recăsătorirea sunt permise în Lege.[3] Mt. 19:7-8 desființează Deut. 24:1-4 care, deși nu mandata divorțul și recăsătorirea, îl permitea. Dorința de armonizare a Legii cu Noul Testament este motivată de versete precum Rom. 7:12 care spun că „Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” sau 1 Tim. 1:8 („noi ştim că Legea este bună”). Întrucât Dumnezeu a dat Legea, consideră susținătorii armonizării, aceasta trebuie să reflecte caracterul desăvârșit al lui Dumnezeu și să fie sfântă în totalitatea ei. Pe baza acestui raționament nu doar că divorțul și recăsătorirea din Deut. 24 trebuie justificate într-un fel sau altul, ci și sclavia, poligamia cât și alte cutume sociale legiferate în Pentateuh. Acestea sunt cu siguranță contrare caracterului sfânt al lui Dumnezeu. Justificarea acestora ar însemna subminarea unora din principiile nou-testamentare. Calea logică mai ușoară este schimbarea perspectivei asupra Legii mozaice în lumina cuvintelor Mântuitorului. Vorbind despre Lege și standardele etice, Wenham scrie:

Legea stabilește standardele minime de comportament care, dacă sunt încălcate, produc sancțiuni. Aceasta impune reguli instituțiilor precum căsătoria și sclavia, dar nu prescrie idealurile comportamentului în căsătorie… În majoritatea societăților ce este impus în lege nu este totuna cu ce cred membri integri ai acelei societăți că este dezirabil din punct de vedere social sau cu atât mai puțin ce cred că este ideal. Există o legătură între idealurile morale și lege, dar legea tinde să fie un compromis pragmatic între idealurile legiuitorului și ce poate fi impus în practică. Legea impune un standard minim de comportare… Legea, în general, stabilește care este podeaua comportamentului social, nu prescrie un tavan etic.[4]

Wenham continuă și aplică argumentul său la căsătorie:

Deși legea nu cerea monogamia soților evrei, poate pentru că era greu de impus, este clar că scriitorii biblici nu se așteptau ca oamenii să trăiască doar după lege. Ei sperau la un comportament mai bun. Monogamia pe viață a fost intenția Creatorului, iar cei care nu urmează acest tipar vor avea dificultăți.[5]

Pe lângă aceste observații excelente ale lui Wenham mai trebuie spus că (în general, dar afirmația nu trebuie luată în sens absolut) Legea avea rolul de a limita consecințele comportamentului propriu asupra vieții unei alte persoane și deseori acesta este criteriul pentru minimul etic oferit de lege. De exemplu, furtul este interzis pentru că încalcă dreptul la proprietate al altei persoane. Curvia era privită asemănător furtului, o relație ilicită cu soția unui alt bărbat însemnând încălcarea drepturilor acestuia. Sperjurul afecta libertatea, dreptul la proprietate sau putea duce chiar la moartea unei persoane. Prin urmare, scopul Legii per se era bun, dar nu reprezenta idealul moral. Legea avea rolul de a scoate în evidență răul și de a-l limita, dar nu reflectă nicidecum idealul divin în orice situație. Și Piper are o poziție asemănătoare lui Wenham:

…Există legi în Vechiul Testament care nu sunt expresii ale voii lui Dumnezeu pentru orice vreme, ci expresii a cum trebuie administrat cel mai bine păcatul într-un anume popor la un moment anume. Divorțul nu este niciodată poruncit și niciodată instituit în Vechiul Testament. Dar a fost permis și reglementat – la fel cum poligamia a fost permisă și reglementată și la fel cum anumite tipuri de slavie au fost permise și reglementate. Isus spune aici că această permisie nu reflectă idealul lui Dumnezeu pentru poporul lui; permisia reflectă împietrirea inimii umane.[6]

Nu e de mirare că Pavel spune că Legea poate fi rezumată la iubirea aproapelui (Rom. 13:9, Gal. 5:14). Protejarea dreptului aproapelui este scopul principal al Legii mozaice.

[1] Craig L. Blomberg, Matthew (Nashville: Broadman Press, 1992), 291.

[2] Jacques Dupont, Mariage et divorce dans l’Évangile: Matthieu 19, 3-12 et parallèles (Bruges: Desclee de Brouwer, 1959), 18-19.

[3] John Murray, Divorce (Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing, 1961), 3-16; David John Atkinson, To Have and to Hold: the Marriage Covenant and the Discipline of Divorce (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1981), 100-106.

[4] Gordon J. Wenham, Story as Torah: Reading the Old Testament Ethically (Edinburgh: T&T Clark, 2000), 80.

[5] Wenham, Story as Torah, 86.

[6] John Piper și Noël Piper, This Momentary Marriage: A Parable of Permanence (Wheaton: Crossway Books, 2012), 160.

Bonhoeffer despre îngrijorarea pentru ziua de mâine

„Bunurile pământești dau inimii omului iluzia siguranței și a eliberării de griji; în realitate tocmai ele stârnesc îngrijorarea. INIMA LEGATĂ DE BUNURILE PĂMÂNTEȘTI PRIMEȘTE, ODATĂ CU ELE, POVARA SUFOCANTĂ A ÎNGRIJORĂRII. Îngrijorarea adună comori, iar comorile adună, la rândul lor, îngrijorare. Vrem să ne asigurăm viața cu ajutorul bunurilor pământești, să devenim fără griji, îngrijorându-ne, dar realitatea dovedește contrariul. Lanțurile care ne leagă de bunurile pământești sunt ele însele îngrijorări.

Întrebuințarea greșită a bunurilor constă în faptul că avem nevoie de ele pentru siguranța zilei de mâine. Îngrijorarea este îndreptată întotdeauna către ziua de mâine. Însă bunurile pământești sunt menite, în cel mai strict sens al cuvântului, numai pentru ziua de azi. Tocmai siguranța zilei de mâine mă face atât de nesigur de astăzi. AJunge zilei necazul ei. Cel care predă deplin ziua de mâine în mâinile lui Dumnezeu și primește astăzi cele necesare traiului, acela este într-adevăr în siguranță. Ceea ce primesc zilnic mă face liber în raport cu ziua de mâine. Gândul la ziua de mâine îmi aduce o îngrijorare permanentă.”

Dietrich Bonhoeffer, Costul Uceniciei, pag. 163.

Cazul Bodnariu și pedeapsa fizică. S-o folosim sau nu? Dacă da, cum?

Subiectul cel mai fierbinte din mediul evanghelic a ajuns și în spațiul media din România și nu numai. În prim plan se discută intens despre faptul că familia Bodnariu și-a bătut copiii. Hotnews prezintă statistici îngrijorătoare despre pedepsele corporale aplicate de părinți copiilor în România. Cred că e un lucru constructiv că se ridică această problemă într-o țară în care copiii sunt abuzați fizic alarmant de mult. Ca parinte m-am frământat cu această întrebare de ceva vreme. E etic sau nu? E drept față de copil? E pedeapsa corporală în toate situațiile abuz?

Manualele de psihologie, începând cu secolul trecut, ostracizează pedeapsă fizică și o consideră mama tuturor răutăților comportamentale și de ordin psihologic. Dar dacă ar fi așa, înseamnă că toți copiii care n-au avut parte de pedepse fizice ar trebui să fie oameni mai echilibrați, să zicem cu mici sau nicio problemă ce ține de stima de sine, încredere sau probleme asemănătoare, nu? Dacă ar fi să credem ce ne spune psihologia modernă, înseamnă că pedeapsa supremă este să-ți lovești copilul. Țipatul, cuvintele răutăcioase, subestimarea, atitudinile și acțiunile de felul acestora situându-se sub efectul devastator al pedepsei corporale. Cuvintele nu vor putea să provoace niciodată atâta durere și distrugere cât provoacă loviturile. Sigur, nimeni nu neagă efectele acestora, dar întotdeauna, conform psihologiei moderne, efectele negative vor fi mai mici în comparație cu cele create de pedeapsa fizică.

O altă problemă pe care n-o spun statisticile și manualele de psihologie este cum sunt pedepsiți copiii care sfârșesc rău. Absolut orice formă de pedeapsă fizică devine abuz conform statisticilor. Dar una este să-ți snopești copilul în bătaie la mânie și alta este să o faci în scop educativ. În scop educativ îi lăsăm să sufere fizic și în alte situații. De exemplu, după ce i-ai spus de vreo 30 de ori să nu atingă soba, îți dai seama că singurul mod în care își va învăța lecția este lăsându-l să pună mână pe ea. Deși cauza durerii e căldura produsă de foc, ai fi putut foarte bine să previi durerea propriului copil. Ca părinte, în situația dată, ești responsabil de durerea copilului. Dar această durere are scop educativ și s-a întâmplat într-un mediu supravegheat și controlat.

Cu siguranță că există abuzuri ale pedepsei corporale în țara noastră și nu numai, dar asta nu înseamnă că absolut orice părinte care folosește pedeapsa corporală asupra copiilor își abuzează copiii. Diferența dintre abuz și pedeapsă e determinată de scop și felul în care este aplicată pedeapsa. Aici pot înțelege că organele statale doresc eliminarea abuzurilor amendând orice pedeapsă fizică provocată de vreun adult asupra copilului. Dar abuzul verbal, emoțional și toate celelalte forme de abuz pot scăpa mult mai ușor și au, fără doar și poate, efecte cel puțin la fel de devastatoare ca abuzul fizic.

Linia dintre etic și neetic în aplicarea pedepsei corporale este una fină. Am ajuns însă la concluzia că și disciplinarea corporală e o formă viabilă de educare a copilului. Cartea Proverbe abundă în versete care menționează pedeapsa corporală pentru îndreptarea copilului și îndepărtarea „nebuniei.” Știu, fundamentalist, bătut în cap, etc. Înainte de a mă cataloga, uitați în ce condiții văd aplicarea pedepsei fizice la copii: Continuă lectura

Biserica, statul, spitalele, banii și corupția. Cum sunt finanțate cultele?

Tema finanțării bisericilor (cu precădere BOR) a fost des amintită în ultima vreme. Comparația cea mai întâlnită este între numărul de spitale și cel de biserici. Mai întâi de toate trebuie spus că NU toate cultele sunt finanțate de stat. Toate cultele au dreptul să primească o sumă decisă de stat dar NU toate o fac. În al doilea rând, numărul de biserici amintit (cam 18.000) cuprinde toate cultele religioase, nu doar cele creștine, inclusiv cele care nu sunt finanțate de stat. 13.000 dintre acestea aparțin Bisericii Ortodoxe. Nu toate au fost construite de stat și nu toate sunt întreținute de stat. Haideți să vedem cum funcționează finanțarea bisericilor.

Statul alocă o sumă de bani pe an. Dacă e an electoral, de obicei mai mult. Această sumă (în 2015, conform acestui articol de pe Mediafax, au fost alocate 130 milioane de lei) a fost împărțită la toate cultele (109.7 milioane din această sumă au mers către BOR) după criterii neclare. Într-o oarecare măsură se ține cont de numărul enoriașilor, dar sumele diferă de la an la an și la fel și procentul. Următoarea afirmație a raportului APADOR-CH din 2008 e valabil și în 2015:

Cu toate că acest sprijin se realizează prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat sau de la bugete locale, deci din banii contribuabililor, publicul din România nu are acces la informaţii privind criteriile în baza cărora statul sprijină sub diverse forme activităţile comunităţilor religioase sau la ce nivel se ridică suportul acordat fiecărei grupări religioase.

Banii nu sunt distribuiți direct către culte, ci către administrația locală. Aici este o mare bubă a sistemului. Continuă lectura

Are nevoie România de o nouă revoluție?

Dacă Anglia și SUA sunt unde sunt astăzi (mă refer la aspectele pozitive, nu la declinul ce nu poate fi negat) se datorează revoluțiilor din secolul XVIII. Franța a avut parte de revoluația violentă începută în 1789 ce a dus la instaurarea republicii. Anglia de ce n-a avut o astfel de revoluție violentă, deși erau țări vecine și existau influențe reciproce în gândirea socială? Pentru că a avut parte de Continuă lectura

Tragedia Colectiv e rezultatul crizei morale din România

Iar criza asta morală pornește de la cap, că de acolo se împute peștele. Nu, nu e vorba de delăsare, nu e vorba doar de „merge și așa.” E vorba de inima noastră, a românilor, care e coruptă de păcat. Când un reprezentat al legii a trecut cu vederea peste anumite nereguli în momentul în care a dat aprobările pentru deschiderea clubului Colectiv a făcut-o nu pentru că era doar corupt. Inima corupției e păcatul. Iar corupția asta se datorează iubirii de sine care se vede din felul în care ne raportăm la bani.

Nu am nicio îndoială că la mijloc e vorba Continuă lectura