Bună sau rea, istoria este istorie. Nu o putem schimba. Zilele acestea, unii ar dori să o șteargă. Să șteargă tot ce e rău și să rămână doar ce e bun. Problema este că foarte puține persoane din istorie sunt imaculate. Spre exemplu, Winston Churchill a fost un susținător al epurării pe criterii rasiale și a măsurilor eugenice (dacă nu știați, puteți găsi suficiente materiale online despre măsurile susținute sau impuse în India și Kenya). Însă nu pentru asta i s-au ridicat statui, ci pentru curajul de a lua frâiele unei țări aflate în haos și în război, fiind gata să fie unul din liderii mondiali care a dus la înfrângerea nazismului.

Ce facem atunci? Statuile sunt simboluri care sunt ridicate fie în semn de mulțumire, fie pentru a motiva generațiile următoare să urmeze exemplul celui cinstit (sunt, cu siguranță, mai multe motive; eu le-am menționat pe cele pe care le consider cele mai importante). Nu cred că e vreunul care înțelege că e încurajat să fie rasist precum Churchill. Nu pentru asta e lăudat, apreciat și predat în școli. Este, cu siguranță, o problemă că nu se vorbește despre complexitatea vieții și opiniilor sale. Este perceput ca un salvator imaculat deși a fost departe de o astfel de persoană. Însă aspectele rele ale caracterului său nu pot fi o scuză pentru a-l arunca la gunoiul istoriei și să-l uităm. Până la urmă, libertatea lumii vestice de astăzi, în multe din aspectele ei pozitive, se datorează într-o măsură semnificativă lui Churchill. Nu mi se pare normal să-l ștergem din istorie.

Acest text este parte a unei cărți despre viața bunicului meu, Florea Cruceru. Chiar astăzi se împlinesc 70 de ani de la arestarea lui.

Imediat după ce a avut loc discuția cu cei cinci popi, s-au petrecut unele schimbări care tatălui meu nu i s-au părut deloc suspecte. Pentru el făceau parte din cotidianul zilelor acelea. Își vedea de treabă la câmp, prin curte, lucra cu hărnicie și cânta foarte mult. Cântările de la Oastea Domnului îi erau tare dragi și fie le fluiera, fie le cânta. Iarba creștea frumos, fusese o primăvară frumoasă cu ploi la timp și aștepta vara ca să o cosească pentru cele două capre. Vara era aproape. Dar a observant că de foarte multe ori jandarmii veneau și stăteau de vorbă cu vecinii, iar unii dintre ei au avut curajul să-i spună că, de fapt, îi întrebau despre feciorii lui Cruceru, dar mai ales întrebau despre tata. Erau foarte interesați să afle ce avea de zis despre noul partid care era la putere, despre Stalin sau despre Dej. Din când în când veneau și când aveau loc slujbe, joi seara sau duminica. Treceau pe uliță și se opreau să vorbească cu oamenii. Unul dintre ei, Nicolae Coșereanu, prieten cu tata, oprea să discute cu el banalități și, din când în când, mai scăpa câte o înjurătură la adresa comuniștilor. Tata nu era deloc interesat de politică și, dacă fusese vreo fărâmă de interes, dispăruse odată cu întâlnirea cu Isus. Așa avea să fie toată viața lui, lipsit de interes față de politică și preocupat total de Împărăție. La începutul lunii mai, tata a început să fie chemat la postul de jandarmi și să dea declarații despre perioada la Oastea Domnului și despre întâlnirile lor. Postul de Jandarmi era la Sinești, în fosta Primărie.[1]