Conceptul de Sfântă Treime pare să fie unul dintre cele mai ilogice din creștinism. Iar faptul că citiți un articol în care termenii „logică” și „Sfânta Treime” apar în aceeași propoziție nu se poate să nu vă facă să ridicați o sprânceană măcar 🙂 Iată, însă, de ce cred că existența Sfintei Treimi este o necesitate logică.

Plecăm de la premisa că există un Creator. Acest Creator este ființa maximal bună (maximally great being) conform definiției ontologice a lui Anselm. Această ființă supremă este atotputernică, omniscientă și perfectă din punct de vedere moral în orice lume posibilă. Reprezintă deci superlativul oricărei calități morale, este omnipotentă și omniscientă. O s-o numim Dumnezeu.

Omnisciența îi permite să conceapă orice. Atotputernicia îi permite să creeze ceea ce concepe. Tot ceea ce creează este însă în armonie cu natura Sa, să nu uităm asta. Când spun tot sau orice mă refer la concordanță dintre ce este și ce face Dumnezeu. Aduceți-vă aminte de paradoxul omnipotenței, argumentul cu piatra pe care n-o poate ridica Dumnezeu.

Dumnezeu mai este și ființa maximală moralmente vorbind. Înseamnă că are orice atribut moral bun la care ne putem gândi. Dragostea, bunătatea, empatia, dreptatea, etc, sunt prezente în mod maximal în caracterul Său. Doar că unele dintre aceste atribute trebuie exprimate față de o altă persoană. Nepunerea lor în practică nu ar face decât să genereze frustrare și neîmplinire. Iar Dumnezeu, dacă este ființa perfectă, nu are cum să aibă o existență frustrată.

Să luăm un exemplu. Faptul că Dumnezeu este dragoste reprezintă esența ființei Sale. Nu ni se spune pur și simplu „Dumnezeu ARE dragoste”, „Dumnezeu iubește”, ci „Dumnezeu ESTE dragoste”. Dumnezeu nu poate fi dragoste dacă nu își poate direcționa dragostea către o altă persoană. Iar ca acest lucru să fie posibil, trebuie să fie o persoană veșnică spre care să-și direcționeze iubirea întrucât Dumnezeu este singurul care este veșnic. Deci Dumnezeu trebuie să fi iubit, din veșnicie, nu în mod intrapersonal, ci în mod interpersonal.

Același argument poate fi invocat în dreptul oricărui atribut divin personal. Dumnezeu nu poate avea bunătate dacă nu ar fi manifestat-o față de o altă ființă personală. Putem vorbi și de atribute existente, dar „adormite” (sau latente) precum dreptatea. Prezentă în Dumnezeu din veșnicie, ca orice alt atribut, nu a fost nevoie ca să manifeste acest atribut în absența obiectului dreptății: păcatul. Dragostea, bunătatea, empatia, sunt atribute interpersonale, trebuie exprimate față de o altă persoană. Deci trebuie să fi existat cel puțin două ființe maximale din veșnicie ca să poată să-și fi exprimat bunătatea/dragostea/empatia reciproc pe tot parcursul existenței (vă rog să continuați să citiți, nu ridicați piatra în dreptul acestei afirmații ipotetice și abominabile). Dar aceasta reprezintă o imposibilitate logică pentru că o singură ființă poate fi ființa supremă, standardul final al oricărei calități morale. Existența individuală a două ființe supreme reprezintă o imposibilitate logică.

Mergând într-o direcție asemănătoare acestui argument, C. S. Lewis, în Creștinismul redus la esențe (puteți găsi citatul mai larg și pagina AICI) scrie:

All sorts of people are fond of repeating the Christian statement that ‘God is love’. But they seem not to notice that the words ‘God is love’ have no real meaning unless God contains at least two Persons. Love is something that one person has for another person. If God was a single person, then before the world was made, He was not love. Of course, what these people mean when they say that God is love is often something quite different: they really mean ‘Love is God’. They really mean that our feelings of love, however and wherever they arise, and whatever results they produce, are to be treated with great respect. Perhaps they are: but that is something quite different from what Christians mean by the statement ‘God is love’. They believe that the living, dynamic activity of love has been going on in God forever and has created everything else.

În calitate de creștin, cred într-un Dumnezeu tripersonal, dar o ființă maximal bună bipersonală reprezintă minimul necesității logice.
Frumusețea Sfintei Treimi este un mister la care putem veșnic contempla și tot nu-l vom înțelege. Vă las mai jos unul din cântecele mele favorite despre Trinitate care are niște versuri cât se poate de frumoase:

Oh, lovely divine
I cannot describe You
I will not deny You

Three beauties entwined
I will not disguise You
I cannot divide You

And Trinity, You gave to me
All that love could ever be
And I intend to show

That who You are brings life to me
My soul You saved in unity
That’s all I need to know

It’s all I need to know

Oh, holy divine
I sing of Your wonders
And what I’ve discovered

The mystery I find
There’s none that compares to
Nor will I dare to…