Ispita este „ceea ce exercită o mare forță de atracție.” Fizicul (atracția manifestată prin hormonii secretați) vrea să pună mâna pe metafizic (gânduri). În acest punct nimic nu e pierdut, bătălia abia a început. De aici încolo încep alegerile

Când atracția interioară (vorbim de poftele păcătoase, evident) e declanșată de un factor exterior presiunea e atât de puternică încât îți vine să spui împreună cu sălbaticul hedonist Oscar Wilde: „Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.”

Corpul vrea, iar mintea proiectează cele mai spectaculoase speranțe asupra a ceea ce trupul cere. Poate fi vorba de o bere, de o țigară, de o imagine pornografică, de un drog, de o bârfă, de multe altele, nu contează. Necunoscutul ne permite să proiectăm imagini idealiste și să sperăm că  aceste himere create de noi vor deveni realitate și toate așteptările noastre vor fi împlinite de anumite persoane, circumstanțe, substanțe, etc.

Există un moment de împlinire falsă. Acel moment de aparentă pace este clipa plăcerii. Atunci nu-ți preocupi mintea cu gânduri esențiale precum sensul vieții și scopul ei, ci dedici momentul în totalitate trupului. Gândurile trebuie ostracizate ca nu cumva să amestece plăcerea cu mustrările de conștiință. Vremea lor e după. Vrei să atingi acea picătură pură de plăcere, acel balon de săpun care se sparge la prima atingere.

Dar odată ce pofta a fost atinsă, urmează sentimentul de neîmplinire. Deși faci ceva cu scopul de a împlini un gol, devii și mai neîmplinit. Asta pentru că e vorba de păcat, iar păcatul nu aduce împlinire, ci doar o satisfacție ce stinge o vreme golul din trup, dar produce un gol și mai mare în suflet. „Pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului și păcatul odată făptuit, aduce moartea.”

Tot ce ai făcut până acum a fost să te minți singur. Ai umflat și făcut posibila plăcere mai mare decât este. Totul a fost o autoînșelare, o minciună gogonată pe care ți-ai vândut-o ție înșuți în lupta purtată cu gândurile care-ți spun să nu alegi păcatul.

Lumea și pofta sunt trecătoare, iar tu o știi. Ochiul, spune Eclesiastul, nu se satură niciodată (acest adevăr îl putem aplica fără probleme la tot trupul). Peste o vreme aceeași plăcere nu va fi de ajuns. Trupul va cere mai mult, senzații noii pentru nervii tociți. Însă și sufletul se tocește. În cuvintele lui Kirkegaard (vorbind despre cel ce se abandonează în brațele plăcerii, personificat de „Nero”):

Se agaţă de dorinţe, cere ca toată agerimea de minte a lumii să născocească noi dorinţe pentru el, pentru că singura odihnă pe care o mai preţuieşte este în clipa dorinţei. Spiritul lui ar vrea să-l tragă în sus, dar nu reuşeşte pentru că Nero nu-i oferă decât satisfacerea dorinţei.

Paradoxal, cu cât trupul nostru simte mai multe, cu atât devenim mai ne-simțitori. Uităm că „pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții” sunt trecătoare, iar ceea ce e trecător nu poate satisface sufletul.

Când mă gândesc la faptul că totul se rezumă la niște reacții biologice, că ne vindem sufletul pentru a ne „hrăni” nervii cu ceea ce creierul generează, că dăm nefinitul pe apa simțului îmi vine să plâng de milă această lume ce este biruită de păcat, îmi vine să-mi plâng mie de milă de fiecare dată când mă las biruit de păcat. Viața înseamnă mult mai mult decât a simți cu trupul. Și sufletul nostru are simțiri și dorințe neîmplinite.

„Dacă găsesc în mine dorințe pe care lumea aceasta nu le poate satisface, singura explicație logică este că am fost creat pentru o altă lume.” (C. S. Lewis)

„O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”

Până la cele veșnice avem de luptat. Să nu ne dăm bătuți!

„