Ieri l-am luat pe bunicul meu de la casa lui pentru că ne spunea că nu se simte bine. Ai mei au hotărât că e mai bine să-i poarte ei de grijă pentru o scurtă vreme. Uscat, slab de-i cuprinzi bicepsul cu o mână, am stat lângă patul lui cu un gust amar. Până acum, când vedeam că nu mai poate, ne spuneam unul altuia „Ce să-i faci? Bătrânețea.” Astăzi m-am surprins răspunzând cu aceste cuvinte, dar mi-am dat seama că trebuie să înlocuiesc ultimul cuvânt cu cel care începe cu „m.” Nu-mi place, dar n-avem ce face. Moartea este tributul pe care îl plătim păcatului.

De mic mi-a fost frică de momentul în care-l voi pierde pe tataie. Îmi aduc aminte de o seară din copilăria mea în care am plâns aproape o jumătate de oră stând în pat și gândindu-mă că va veni o zi în care tataie va muri. A fost bunicul de care m-am simțit cel mai apropiat (da, și nepoții au voie să aibă bunicii lor favoriți). Nu știu motivul. Poate personalitatea lui blândă și dragostea fierbinte pentru Dumnezeu pe care o emana la fiecare discuție. L-am perceput mereu ca o persoană calmă, uneori flegmatică. E bunicul de la care am moștenit cele mai multe trăsături. Sunt singurul care a moștenit culoarea ochilor săi.

Am stat lângă patul lui ieri și nu m-a recunoscut. Nu mai vede aproape deloc. Așa cum e, ne-a îndemnat să-l iubim pe Domnul și să-i fim credincioși. Regretul lui? Că nu-l mai poate mărturisi oamenilor. Îndemnul? Vorbiți oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu. Sunteți liberi, nu vă amenință nimeni și nu vă bagă nimeni în pușcărie dacă o faceți.

L-am întrebat ce cântare vrea să-i cântăm. „Aș vrea Isuse scump să fiu ca Tine” a spus fără să stea pe gânduri. Am început să cânt aceste minunate versuri cu Alina, dar n-am reușit să termin prima strofă. Am plâns ca un copil, cum n-am mai plâns de ani de zile. Nu pentru că îmi vedeam bunicul murind. Nu. Plângeam gândindu-mă la ce înseamnă să fiu ca Isus Hristos și să-l las pe El să facă din mine ce dorește. Aveam în fața mea o mărturie vie. Un pribeag bătrân care-a trăit versurile acestei cântări. N-a făcut-o perfect, sunt conștient, dar a făcut-o dând ce a avut mai bun. Zile întregi plecat să vestească evanghelia și mii de ore petrecute în rugăciune.

Acum așteaptă ca să-i fie schimbată casa.  Și-o dorește. Noi nu. Aș vrea să am ocazia să mă bucur mai mult de prezența bunicului, să apuc măcar să-i scriu biografia cât încă e în viață. Măcar această amintire despre el să le-o pot oferi copiilor mei. Nu știu dacă Domnul îi va mai da zile sau nu să mă mai înfrupt  încă puțin din experiența sa cu Domnul. Am avut ocazia să mă bucur de prezența bunicului, dar poate că ar fi trebuit să folosesc mai mult acest privilegiu.

Îndemnul meu? Nepoți, dacă aveți bunici în viață, prețuiți-i, petreceți timp cu ei și învățați din experiența lor. Copii, să nu vă uitați părinții. Iubiți-i cât mai pot fi iubiți și vorbiți cu ei cât se mai poate. ACUM e timpul să-i pupați pe cei dragi, nu când se află în coșciug.

Un text de acum un an. Mă încearcă sentimente ciudate să citesc acest cuvinte acum, după… Dacă vă întrebați, nu, nu l-am pupat mort.