Scriptura ne spune că „perdeaua dinlăuntrul templului s-a rupt în două de sus până jos” (Matei 27:51). Cu siguranță că acest detaliu nu este la întâmplare, ci are o însemnătate mare din moment ce Dumnezeu intervine în mod direct în templu.

Perdeaua avea aproximativ 10 cm grosime, în jur de 20 de metri înălțime și 10 lățime, conform lui Josephus și unui paragraf din Mishnah. Aceasta era situată între sfânta și sfânta sfintelor (Evrei 9:3), locul în care nu avea dreptul să intre decât marele preot odată pe an, doar după ce păcatele lui au fost ispășite prin jertfă. Sfânta sfintelor reprezenta lumea lui Dumnezeu în care omul nu are acces. Omul muritor nu are dreptul să stea în prezența deplină a lui Dumnezeu. Ruperea de către un om a acestei perdele ce cântărea între patru și șase tone era imposibilă.

Perdeaua, care separa cele două părți ale templului, ne spune Josephus, era

o draperie babiloniană brodată cu albastru, cu pânză fină, stacojiu și mov… Acest amestec de culori nu era fără o interpretare mistică, ci reprezenta o imagine a Universului; prin stacojiu era simbolizat focul, prin inul fin Pământul, prin albastru aerul, și prin mov marea… Această draperie avea de asemenea brodat pe ea tot ce este mistic în Ceruri, exceptând cele (12) semne ce reprezintă făpturile vii. (Războaiele Iudaice, 5.5.4.)

Catapeteasma era deci un simbol al Universului, al lumii materiale. Pe această perdea era reprezentat cerul, elementul cel mai îndepărtat de lumea muritorilor, în spatele căruia se află Dumnezeu conform concepției antice. Când un evreu ar fi citit în Matei că perdeaua care separa sfânta de sfânta sfintelor ar fi înțeles că Cerurile au fost rupte și că omului i se permite să vadă lumea lui Dumnezeu, să aibă acces în prezența divină într-un mod inimaginabil.

Perdeaua s-a rupt exact în momentul în care Hristos și-a dat duhul, ducând la îndeplinire planul divin stabilit din veșnicie. Prin jertfa lui am căpătat intrare directă în prezența lui Dumnezeu. De acum înainte lumea materială poate vedea în lumea lui Dumnezeu. Dumnezeu și-a deschis Universul și prezența pentru muritori prin moartea și învierea Fiului Său.

A fost nevoie ca Hristos să simtă agonia absenței lui Dumnezeu (asta ne spun cuvintele strigate de Hristos pe cruce de două ori), agonie care ar fi trebuit să fie simțită de fiecare muritor de la Adam încoace.

De atunci înainte omenirea a avut ocazia să cunoască prezența lui Dumnezeu cu îndrăzneală, nu cu frică. „Așadar, fraților, întrucât îndrăznim să intrăm în Locul Preasfânt prin sângele lui Hristos, prin calea cea nouă și vie pe care El a deschis-o pentru noi prin draperie- care este trupul Său – și întrucât avem un Mare Preot peste casa lui dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă sinceră, în siguranța deplină a credinței, având inimile curățite de conștiința rea…” (Evrei 10: 19-22, NTR)

Jertfa lui Hristos e garanția că acum avem o cale de acces în prezența lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a fost frânt pentru noi ca Cerul să poată fi rupt și noi să avem acces în prezența divină. Aceasta e cel mai de preț dar pe care îl poate primi omul. De-asta a murit Hristos pentru noi, păcătoșii.