Biserica, statul, spitalele, banii și corupția. Cum sunt finanțate cultele?

Tema finanțării bisericilor (cu precădere BOR) a fost des amintită în ultima vreme. Comparația cea mai întâlnită este între numărul de spitale și cel de biserici. Mai întâi de toate trebuie spus că NU toate cultele sunt finanțate de stat. Toate cultele au dreptul să primească o sumă decisă de stat dar NU toate o fac. În al doilea rând, numărul de biserici amintit (cam 18.000) cuprinde toate cultele religioase, nu doar cele creștine, inclusiv cele care nu sunt finanțate de stat. 13.000 dintre acestea aparțin Bisericii Ortodoxe. Nu toate au fost construite de stat și nu toate sunt întreținute de stat. Haideți să vedem cum funcționează finanțarea bisericilor.

Statul alocă o sumă de bani pe an. Dacă e an electoral, de obicei mai mult. Această sumă (în 2015, conform acestui articol de pe Mediafax, au fost alocate 130 milioane de lei) a fost împărțită la toate cultele (109.7 milioane din această sumă au mers către BOR) după criterii neclare. Într-o oarecare măsură se ține cont de numărul enoriașilor, dar sumele diferă de la an la an și la fel și procentul. Următoarea afirmație a raportului APADOR-CH din 2008 e valabil și în 2015:

Cu toate că acest sprijin se realizează prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat sau de la bugete locale, deci din banii contribuabililor, publicul din România nu are acces la informaţii privind criteriile în baza cărora statul sprijină sub diverse forme activităţile comunităţilor religioase sau la ce nivel se ridică suportul acordat fiecărei grupări religioase.

Banii nu sunt distribuiți direct către culte, ci către administrația locală. Aici este o mare bubă a sistemului. Continuă lectura

Reclame

Are nevoie România de o nouă revoluție?

Dacă Anglia și SUA sunt unde sunt astăzi (mă refer la aspectele pozitive, nu la declinul ce nu poate fi negat) se datorează revoluțiilor din secolul XVIII. Franța a avut parte de revoluația violentă începută în 1789 ce a dus la instaurarea republicii. Anglia de ce n-a avut o astfel de revoluție violentă, deși erau țări vecine și existau influențe reciproce în gândirea socială? Pentru că a avut parte de Continuă lectura

Tragedia Colectiv e rezultatul crizei morale din România

Iar criza asta morală pornește de la cap, că de acolo se împute peștele. Nu, nu e vorba de delăsare, nu e vorba doar de „merge și așa.” E vorba de inima noastră, a românilor, care e coruptă de păcat. Când un reprezentat al legii a trecut cu vederea peste anumite nereguli în momentul în care a dat aprobările pentru deschiderea clubului Colectiv a făcut-o nu pentru că era doar corupt. Inima corupției e păcatul. Iar corupția asta se datorează iubirii de sine care se vede din felul în care ne raportăm la bani.

Nu am nicio îndoială că la mijloc e vorba Continuă lectura

Dumnezeu a creat mintea sau mintea l-a creat pe Dumnezeu?

Noi, cei care trăim în era postraționalistă avem impresia că în vremea noastră au fost atinse culmile rațiunii. Uităm că noi suntem nota de subsol a raționalismului filosofic grec. În această paranteză oamenii au continuat să gândească. Ne vine să credem sau nu, dar gândeau chiar și în Evul Mediu.

Ereziile născute în secolele II-V d. Hr. sunt o dovadă a faptului că omul a încercat să-l înțeleagă pe Dumnezeu prin rațiunea sa. Astfel au apărut erezii precum arianismul, apolinarianismul, sabelianismul, nestoriasmul și multe altele mai puțin importante (gândiți-vă doar că în 375 d. Hr. deja aveam scris un tratat de heterodoxie, Panarionul lui Epifanie din Salamina).

Dacă Dumnezeu ar fi fost „creația” minții omului, cu siguranță cei ce l-au „creat” pe Dumnezeu cu scopul măreț de a avea adepți și faimă nu ar fi „creat” un Dumnezeu Triunic. Cifrele indică un marketing gândit slab de tot. Ar fi câștigat mult mai mulți adepți dacă s-ar fi axat pe unicitatea lui Dumnezeu. Evreii ar fi fost mult mai ușor de câștigat de partea creștinismului.

Mai mult de atât, ar fi fost mai ușor de înțeles și adepții raționaliști l-ar fi putut înțelege și accepta cu ușurință pentru că n-ar mai fi fost atât de greu de înțeles cu mintea. Dar dacă omul nu poate înțelege Sfânta Treime, oare i-ar fi trecut prin gând omului o structură atât de complexă și într-o oarecare măsură anti-rațională?

Tocmai asta ne arată că Dumnezeul Triunic nu e năzuința minții umane, ci frumusețea și complexitatea Sfintei Treimi întrece capacitatea rațiunii umane de înțelegere. Nu, Dumnezeul Triunic nu e creația minții, ci mintea e creația Dumnezeului Triunic.

Valorile familiei se negociază de mii de ani. Ce trebuie să facă Biserica?

Primul episod important din istoria omenirii: Adam și Eva în grădina Edenului. Rolurile au fost inversate și Edenul s-a topit în gura lor.

A urmat poligamia. Violentul Lameh își laudă mânia celor două soții la câteva sute de ani de la instaurarea căsătoriei de către Dumnezeu în grădina Edenului. În cele din urmă poligamia a ajuns norma. Chiar a ajuns să fie legiferată. Inclusiv în Legea lui Moise.

A urmat legiferarea divorțului. Deși nu ne este prezentat niciun caz clar și specific de divorț în Vechiul Testament, a fost nevoie de o legiferare și limitare a unei practici deja larg răspândite în Deuteronom 24. Poligamia și divorțul ajung să fie legiferate de Moise. Valorile căsătoriei vor fi mereu negociate de păcătoșenia umană. Dar știți că istoria prezintă și un scurt episod frumos? Continuă lectura

Când pe păstor nu-l mai doare pentru turmă

Slujba de păstorire implică multe responsabilități și abilități. E copleșitor de multe ori. De la păstor se așteaptă să învețe, să îndrume, să sfătuiască, să îndrepte, să iubească. Dar ce faci când unul din turmă refuză toate acestea? Te poți spăla pe mâine și poți spune: „Am făcut ce ținea de mine, e treaba lui ce va face cu viața lui de acum încolo.” Sau…

Când mă uit la viața apostolului Pavel văd o adevărată suferință agonizantă pentru cei care s-au îndepărtat de calea Domnului și refuză îndreptarea. Galatenilor care respingeau învățătura sănătoasă și se întorceau la vechiul legământ le scrie: „Copilașii mei pentru care iarăși simpt durerile nașterii până ce va lua Hristos chip în voi!” (Galateni 4:19) Nașterea este cea mai puternică expresie a suferinței. Și inima de păstor a lui Pavel folosește această ilustrație pentru a spune că astfel simte pentru copiii lui care vor să-l renege. Inima i se frânge ca și când copiii de trup l-au uitat, atât de mult îi iubește.

În 2 Corinteni scrie astfel unei biserici care-i dă mari dureri de cap: „Cine este slab și să nu fiu și eu slab? Cine cade în păcat și eu să nu ard?” Dacă n-ar fi murit decapitat, cu siguranță apostolul Pavel ar fi murit de inimă. E boala păstorilor. Continuă lectura

Lecții despre mântuire de la o perdea

Scriptura ne spune că „perdeaua dinlăuntrul templului s-a rupt în două de sus până jos” (Matei 27:51). Cu siguranță că acest detaliu nu este la întâmplare, ci are o însemnătate mare din moment ce Dumnezeu intervine în mod direct în templu.

Perdeaua avea aproximativ 10 cm grosime, în jur de 20 de metri înălțime și 10 lățime, conform lui Josephus și unui paragraf din Mishnah. Aceasta era situată între sfânta și sfânta sfintelor (Evrei 9:3), locul în care nu avea dreptul să intre decât marele preot odată pe an, doar după ce păcatele lui au fost ispășite prin jertfă. Sfânta sfintelor reprezenta lumea lui Dumnezeu în care omul nu are acces. Omul muritor nu are dreptul să stea în prezența deplină a lui Dumnezeu. Ruperea de către un om a acestei perdele ce cântărea între patru și șase tone era imposibilă.

Perdeaua, care separa cele două părți ale templului, ne spune Josephus, era

o draperie babiloniană brodată cu albastru, cu pânză fină, stacojiu și mov… Acest amestec de culori nu era fără o interpretare mistică, ci reprezenta o imagine a Universului; prin stacojiu era simbolizat focul, prin inul fin Pământul, prin albastru aerul, și prin mov marea… Această draperie avea de asemenea brodat pe ea tot ce este mistic în Ceruri, exceptând cele (12) semne ce reprezintă făpturile vii. (Războaiele Iudaice, 5.5.4.)

Catapeteasma era deci un simbol al Universului, al lumii materiale. Pe această perdea era reprezentat cerul, elementul cel mai îndepărtat de lumea muritorilor, în spatele căruia se află Dumnezeu conform concepției antice. Când un evreu ar fi citit în Matei că perdeaua care separa sfânta de sfânta sfintelor ar fi înțeles că Cerurile au fost rupte și că omului i se permite să vadă lumea lui Dumnezeu, să aibă acces în prezența divină într-un mod inimaginabil. Continuă lectura

Fiul meu, luna mea

A fi părinte e minunat. Mă pierd uneori uitându-mă la fiul nostru cum doarme, așa de drag îmi este și nu-mi vine să-mi mai iau privirea sau gândul de la el. Dumnezeu dă o responsabiliate unică părinților. Tatăl are partea lui, iar mama partea ei. Fiecare, prin viața lui, și cei doi împreună, își cresc odrasla după chipul și asemănarea lor, despre Set spunându-se că a fost creat după chipul și asemănarea părintelui său, Adam (Geneza 5:3).

Acum mai bine de jumătate de an m-au lovit puternic cuvintele tatălui meu când mi-a spus: „Semeni mai mult cu mine decât ai vrea să crezi tu.” Nu se referea la fizic. Și chiar așa este. Ne asemănăm în caracter, principii și gândire cu părinții noștri mult mai mult decât conștientizăm.

Copiii sunt reflexia părinților, iar acest lucru va începe să se vadă cât de curând și în viața fiului meu. La fel cum luna reflectă noaptea lumina care vine de la soare, la fel și copiii noștri reflectă viața noastră.

E bine știut că cei mici rețin informația foarte repede și o dau mai departe. Nu de puține ori am auzit perle din „dormitor” pe care părinții nu voiau să le spună în public. Copiii au reflectat ceea ce au auzit.

Fiul meu este luna mea, iar eu sunt soarele lui. De aceea trebuie să strălucesc cât mai bine și frumos ca el să reflecte un caracter curat. Grea povară, motivatoare responsabilitate.

Copleșirile unui prospăt tătic

De azi lumea mea s-a schimbat. Am devenit părinți. E o responsabilitate copleșitoare. Am primit această responsabilitate cu mare teamă. De azi înainte va exista o ființă pe pământul acesta care va fi total dependentă de mine. Slavă Domnului că alături de mine este și Alina.

Și totuși mă simt copleșit gândindu-mă că de mine, muritorul, depinde totalmente un suflet.

E dependent.

E neputincios.

E fragil, atât de fragil că am impresia că dacă-l iau în brațe mi se frânge printre degete. Continuă lectura