Expresia „bărbatul unei singure neveste” din 1 Timotei 3:2 și Tit 1:6

Pavel are o listă de calificări pentru episcopi în 1 Timotei 3:1-7 și Tit 1:5-9. În cele două paragrafe, Pavel folosește termenii episcop și prezbiter. Ca majoritatea baptiștilor și nu numai, consider că cei doi termeni sunt folosiți în mod interschimbabil. Dacă ar fi să împărțim lista de calificări pe categorii, atunci acestea ar fi 4: calificări ce țin de caracter, competențe, cămin și credibilitate. Toate calificările și cerințele enumerate sunt o descriere a unei mari „umbrele”: să fie fără prihană.

Una din calificările cele mai discutate este expresia μιᾶς γυναικὸς ἄνδρα. În Cornilescu este tradusă „bărbatul unei singure neveste.” Problema cu această expresie nu este una ce ține de traducere, ci de interpretare. Poate fi o referire la faptul că episcopii/prezbiterii trebuie să fie neapărat căsătoriți, că interzice poligamia acestora, nu permite ca prezbiterul să fie divorțat și recăsătorit, interzice inclusiv recăsătorirea după moartea soției sau este o referire la credincioșie față de soție.[1] Aceste posibilități vor fi studiate pe rând.

OBLIGATIVITATEA CĂSĂTORIEI

Faptul că în lista calificărilor prezbiterilor apare cerința să fie „bărbatul unei singure neveste” ne poate face să credem că acesta trebuie să fie căsătorit. Și totuși, Pavel, Timotei, Barnaba, Tit și alții care au îndeplinit și slujba de prezbiteri nu au fost căsătoriți. 1 Corinteni 9:5 afirmă clar că Pavel și Barnaba nu au fost căsătoriți. Despre Timotei și Tit se poate subînțelege acest lucru, iar detalii legate de soțiile lor nu apar nicăieri în Scriptură, nici în tradiția Bisericii.

Deși apare ca fiind o calificare, nu înseamnă că toți cei care nu sunt căsătoriți nu pot sluji ca prezbiteri în mod automat. Această afirmație poate, însă, indica faptul că Pavel a dorit ca Timotei și Tit să aleagă în general episcopi căsătoriți, dar nu neapărat obligatoriu. Motivul pentru care Pavel încurajează căsătoria este din pricina imoralității (1 Corinteni 7). În ciuda faptului că apostolul considera că celibatul oferă mai multă libertate pentru slujire, este posibil ca, înțelegând pericolele imoralității, să încurajeze alegerea prezbiterilor din rândul celor căsătoriți însă fără a face din aceasta o „lege” de nemișcat. În plus, Pavel are în vedere și faptul că mai toți bărbații din acea vreme erau căsătoriți. Se poate observa că în cazul bisericilor din Creta are unele criterii ușor diferite. De exemplu, în Tit 1 nu menționează că episcopii nu trebuie să fie întorși de curând la Domnul ca în 1 Timotei 3 tocmai pentru că bisericile nu fuseseră plantate demult și, deci, nu puteau să fie bărbați care să se califice acestei cerințe. Prin urmare, expresia „bărbatul unei singure neveste” poate indica preferința pentru bărbați căsătoriți fără a-i exclude în totalitate pe cei necăsătoriți. Tit, Timotei și alții sunt exemple concrete de slujitori celibatari. [2]

INTERZICE POLIGAMIA PREZBITERILOR

Este adevărat că în antichitate poligamia mai era încă întâlnită sporadic. Însă aceasta era ilegală în Imperiul Roman.[3] Or toate bisericile plantate de apostolul Pavel erau în granițele Imperiului Roman. Legislația romană nu permitea poligamia. Mai mult, această cerință era pentru toți credincioșii, nu reprezenta un standard mai înalt la care doar prezbiterii trebuiau să se califice. Prin urmare, expresia nu poate fi o referire la poligamie. Plummer afirmă că este posibil ca în Efes să nu fi fost un bărbat poligam care să se fi convertit; practic, a interpreta astfel ar fi ca și când unui prezbiter i s-ar cere astăzi să nu se închine lui Baal.[4] Mai mult, Pavel aplică același criteriu și la văduvele sărace care sunt ajutate financiar de biserică (ἑνὸς ἀνδρὸς γυνή în 1 Timotei 5:9). Dacă poligamia era foarte rară și ilegală în Imperiul Roman, poliandria nu era practicată nicăieri în granițele imperiului. Prin urmare, e clar că Pavel nu are în vedere poligamia prin această calificare din moment ce o aplică și femeilor (vezi Andrew Naselli, DBSJ 24 (2019): 3–44; 40-41).

ESTE O REFERIRE LA CREDINCIOȘIA MARITALĂ

O altă interpretare este aceea că expresia este o referire la credincioșie în cadrul căsătoriei, pentru oficiul de prezbiter putându-se califica inclusiv persoanele divorțate și recăsătorite sau văduvii recăsătoriți după moartea soției. Însă, așa cum am afirmat anterior, nici această cerință nu pare să fie ceva în plus față de ce s-ar cere de la toți credincioșii. Pavel vorbește împotriva imoralității sexuale în repetate rânduri în 1 Corinteni 6-7, 1 Tesaloniceni 4, Efeseni 5 et al. și folosește formulări mult mai exacte. Loialitatea în căsătorie și castitatea în absența ei sunt idealuri clare pe parcursul întregului Nou Testament. Când privim la lista de calificări ale prezbiterilor, vedem că acestea reprezintă un standard moral mai înalt față de așteptările avute pentru toți membrii bisericii. Ca Pavel să ceară pur și simplu un lucru pe care îl așteaptă de la toți credincioșii printr-o formulare unică nu are logică. Formularea unică este cel mai puternic argument pentru a accepta că Pavel are în vedere ceva și mai specific decât loialitatea maritală. Din acest motiv cred că expresia nu se limitează doar la credincioșie maritală, ci la mai mult de atât.

PREZBITERUL NU TREBUIE SĂ FIE RECĂSĂTORIT

O ultimă interpretare pe care o vom analiza este aceea că expresia are în vedere ca prezbiterul, dacă a fost căsătorit, să fi fost căsătorit o singură dată. Tocmai cuvântul μιᾶς „necesită un sens specific.”[5] Expresia era folosită pentru a se referi la persoanele care au fost doar o singură dată căsătorite. Aceasta mai apare, dar cu referire la femei, în 1 Timotei 5:9: „să nu fi avut decât un singur bărbat.” Din context se poate înțelege că Pavel interpretează în mod literal expresia. O femeie care ar fi fost căsătorită de mai multe ori ar fi avut mai multe rude care ar fi putut avea grijă de ea. În textele patristice, Tertullian și Origen cât și alții, interpretează expresia în mod literal. Păstorul lui Hermas, o epistolă timpurie din prima parte a secolului II spune că, deși recăsătorirea după moartea partenerului nu este păcat, cel sau cea care se abțin de la recăsătorire câștigă „o onoare mai mare și o slavă mare cu Domnul.”[6] Clement al Alexandriei vorbește despre „înalta perfecțiune a eticii Evangheliei” fără a vorbi însă de păcat dacă o persoană văduvă se recăsătorește.[7] Nu neg că unii din părinții bisericii au avut perspective ascetice exagerate, dar cred că linia de demarcare este trasată de criteriul invocat: este acesta de natură morală sau ține de cerințele și necesitatea slujirii? Pavel a preferat celibatul nu doar din pricina persecuției, ci din motive ce țin de flexibilitatea slujirii. Dar preferințele personale nu l-au făcut să considere recăsătorirea văduvelor sau văduvilor păcat (vezi 1 Corinteni 7).

Câteva observații trebuie făcute pe baza interpretării patristice. Înțelegând expresia ca făcând referire la un prezbiter care a fost o singură dată căsătorit înseamnă că Pavel nu consideră că cei divorțați și recăsătoriți se califică pentru această slujbă. Acesta a și fost modul în care expresia a fost aplicată în bisericile din perioada patristică.

În al doilea rând, este foarte posibil ca Pavel să exprime prin această expresie și dezacordul față de recăsătorirea după moartea soției prezbiterului. Deși motivația nu este una morală întrucât Pavel afirmă clar în alte părți că o astfel de persoană nu păcătuiește recăsătorindu-se (1 Corinteni 7:39), din motive de dedicare față de slujire nu încurajează recăsătorirea unui astfel de prezbiter. Asemănător cu văduvele din 1 Timotei 5 care, după ce le mureau soții, aveau ocazia să se dedice slujirii în biserică și în afara ei, tot așa dorește o astfel de dedicare și de la prezbiteri. În plus, în general vorbind, moartea survine de obicei în a doua parte a vieții când cuplul are deja copii și bărbatul și femeia au trecut peste valul de pasiuni sexuale ale tinereții (de aceea Pavel vorbește despre ispitele sexuale ca „pofte ale tinereții”; 2 Timotei 2:22). Așadar, după ce Dumnezeu a binecuvântat cu copii un prezbiter și a trecut peste pasiunile tinereții, se poate dedica în ultima parte a vieții lucrării și slujirii în biserică cu o pasiune și mai mare dacă Domnul îngăduie să-i moară soția. Se așteaptă de la un prezbiter trecut de prima tinerețe să aibă roada înfrânării poftelor și să se dedice pe deplin lucrării.

Că expresia a fost înțeleasă astfel e dovedit nu doar de referințele patristice, ci și de faptul că apărea pe pietrele funerare atât la evrei cât și la greci și romani (univira este termenul latinesc). De fiecare dată termenul avea o conotație pozitivă și era scris pe piatra funerară a unui bărbat sau femei care avuseseră un singur soț sau soție pe parcursul întregii vieți.[8] Acest mod de folosire a expresiei ne arată clar în ce sens limitat era folosită expresia în primul secol. Putem avea toată încrederea că Pavel folosește o expresie atât de specifică tocmai cu sensul cu care era înțeleasă de cei care care o vor fi citit în primul secol.

Așadar, expresia „bărbatul unei singure femei”, care e identică în Tit 1:6 și e menționată și în cazul calificărilor diaconilor (1 Timotei 3:12), conform înțelegerii patristice, exclude de la slujire persoanele recăsătorite: fie cele recăsătorite după divorț, fie după văduvie. Prima situație are în vedere standardul moral, cea de-a doua dedicarea deplină, nicidecum din motive de moralitate. Nu putem spune că expresia exclude bărbații părăsiți de soții. Cu alte cuvinte, nu putem afirma pe baza acestei expresii că un bărbat care e părăsit de soție, dar nu se recăsătorește ci rămâne celibatar, nu ar putea sluji după o perioadă de punere deoparte și introspecție. Aceasta este în sine o altă discuție mai amplă și pot fi aduse argumente de ambele părți.

CONCLUZII

Acestea sunt datele istorice, legale, lingvistice și patristice. Am observat că interpretarea lor este, de cele mai multe ori, decisă de înțelegerea pe care o avem cu privire la învățătura Mântuitorului și a lui Pavel cu privire la divorț și recăsătorire. Nu am întâlnit încă pe cineva care să adopte poziția erasmiană cu privire la divorț și recăsătorire și totuși să suțină că 1 Timotei 3 și Tit 1 interzic ordinarea în prezbiterat a unui bărbat divorțat și recăsătorit (despre poziția mea pe divorț și recăsătorire puteți citi alte postări sau urmări diferite emisiuni la CredoTV sau în alte formate; le găsiți pe youtube).

Cu siguranță că putem spune cu toții că divorțul sau recăsătorirea nu sunt păcatul de neiertat. Harul lui Dumnezeu este mare și poate ierta orice și poate mântui pe oricine. Sunt o mulțime de cazuri în care cineva a divorțat și s-a recăsătorit înainte de a se pocăi. Sunt oameni capabili, dornici să slujească și care ar îndeplini probabil bine slujba de prezbiteri. Cum am putea să le imputăm ceva ce s-a întâmplat înainte de a fi mântuiți?

O categorie aparte de cerințe din lista de calificări are în vedere credibilitatea și reputația. I se cere să aibă o bună reputație din partea celor de afară cât și a celor din biserică; trebuie să nu fie întors de curând la Domnul ca să nu se mândrească. Cred că această cerință mai este menționată și pentru a i se da timp să (re)câștige respectul altora, să-și arate caracterul și să-și repare reputația dacă este nevoie. Veți spune că au fost criminali care au ajuns prezbiteri. E posibil să fie așa, deși cazurile acestea au fost foarte rare. Pavel nu a fost deloc bine primit de biserică. Anania a obiectat la porunca lui Dumnezeu de a-l evangheliza ca și când Dumnezeu nu-i știa cazierul. După ce s-a pocăit, credincioșii au fost cât se poate de reticenți în a-l primi în sânul lor, iar acest lucru n-ar trebui să ni se pară bizar: avea totuși reputația de criminal de creștini. A petrecut între 10 și 12 ani de la momentul convertirii până la prima călătorie misionară. A petrecut 3 ani în pustia Arabiei (posibil să fi mers la muntele Sinai) și mulți alții lucrând pentru a-și câștiga pâinea în orașul natal, Tars. Pavel a știut foarte bine ce înseamnă o reputație terfelită și credibilitate zero.

Întorcându-ne la cazul prezbiterului divorțat și recăsătorit, oare ce autoritate morală va avea să ceară unui membru al bisericii să nu divorțeze sau să nu se recăsătorească. Credibilitatea în ochii adunării cât și ai celor din afara bisericii este esențială. Apoi, deseori oamenii privesc spre înaintașii lor ca reprezentând standardul cel mai înalt. Unii își vor scuza păcatele invocându-l pe pastor/prezbiter/episcop. Divorțul și recăsătorirea reprezintă un statut pe viață. Desigur, harul și pocăința sunt valabile pentru oricine, dar discuția nu este despre mântuire, ci despre calificările la slujire. Iar slujirea dintr-o funcție eclesială trebuie îndeplinită de persoanele care au o reputație cât se poate de bună. Da, cunosc pastori divorțați și recăsătoriți, chiar înainte de a se pocăi. Când au fost probleme în biserică, știți ce au pus la îndoială membrii din tabăra adversă? Crediblitatea și autoritatea. Cum? Exact prin ce discutăm acum. Cu siguranță că există și alte păcate care afectează reputația cuiva pe viață, nu doar acesta. Harul e mare, dar nu califică automat pe cineva la o slujire din funcție eclesială. În plus, există atâtea alte moduri de a sluji altora. Nu este ca și când nu ar mai putea sluji în vreun alt fel. Există 1001 de slujiri pe care le-ar putea face și una singură pe care nu e recomandat să o facă.

Cu siguranță că veți gândi că există bisericuțe care nu au luxul de a alege prezbiteri după toate aceste criterii. Vă dau dreptate. Cred însă că standardul, oricât de înalt ar fi, nu trebuie negociat, iar în unele situații particulare putem să avem și o abordare oikonomică (în sens ortodox al termenului) fără a pierde din vedere idealul revelat. Aceasta este însă o altă dilemă și toată discuția trebuie pornită de la standard. De aceea avem Scriptura, ca să cunoaștem și să căutăm să punem în aplicare, cu credincioșie, standardul lui Dumnezeu pentru mântuire, slujire și trăire.


[1] Andrew Cornes, Divorce and Remarriage: Biblical Principle and Pastoral Practice (Tain: Mentor, 2012), cap. 7. 5.

[2] David G. Hunter, ‘A Man of One Wife’: Patristic Interpretations of 1 Timothy 3:2, 3:12, and Titus 1:6 and the Making of Christian Priesthood, Annali Di Storia Dell’esegesi 32/2 (2015): 333-352.  336, data accesării 12 noiembrie 2020.

[3] Hunter, 336.

[4] Cornes, Divorce and Remarriage, cap. 7. 5.

[5] Beryl Rawson, A Companion to Families in the Greek and Roman Worlds (John Wiley & Sons, 2010), cap. 5, par. 1.

[6] Cornes, Divorce and Remarriage, cap. 7. 5.

[7] Andreas J. Köstenberger și David Wayne Jones, God, Marriage, and Family: Rebuilding the Biblical Foundation (Wheaton: Crossway, 2010), 239.

[8] Cornes, Divorce and Remarriage, cap. 7. 5.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s