Mulțumitor lui Dumnezeu pentru toate lucrurile

Sunt multe amintiri legate de tata și mama pe care le prețuiesc și care îmi sunt atât de dragi sufletului meu. Sunt amintiri care mi-au marcat viața și mi-au clădit caracterul. Mai ales când în mintea mea s-a născut ideea unei cărți, am căutat să le rediscut cu tata și cu mama ca să le fixez. Niciodată nu am vorbit cu tata despre intenția de a scrie o carte despre viața lui cu Dumnezeu știind că este reticent și că nu voia să se vorbească despre el. Una din cele mai vii și impresionante amintiri este cea legată de felul lui de a fi, mulțumitor și mulțumit cu tot cu tot ceea ce i se întâmpla, cu tot ceea ce avea și mai ales cu ce nu avea. Tata este cel mai mulțumitor om pe care l-am întâlnit, iar mama era la celălalt pol! Dar tata era mulțumitor lui Dumnezeu pentru mama, care era de obicei greu de mulțumit.

Eram probabil în vârstă de 6 ani când starea de sănătate a mamei s-a înrăutățit atât de rău că nu mai putea nici măcar să înghită apă. De mâncat nu se mai putea pune problema. Mama slăbise așa de rău că era nevoie ca să o interneze periodic la spital și să o hrănească artificial. Trebuia operată, dar mama avusese o experiență traumatizantă la ultima operație care o făcuse să dorească mai bine să moară decât să se opereze iar. Dintr-un motiv oarecare, anestezia nu și-a făcut efectul și operația a fost pe viu, iar mama obișnuia să spună:

-M-au tăiat ca pe un porcul de Crăciun și am urlat ca din gură de șarpe. Mai bine mor decât să mai îndur ce am îndurat. Nu vreau să mergm Floro, nu mă duci decât moartă la București.  

Doctorul care o operase era un evreu, Horn, care a plecat ulterior în Israel. Așa că mama nu putea fi clintită din hotărârea ei. Nici tata, nici bunica mea Voica, nici rudele din cele două familii, nici doctorul, nimeni n-a putut să o facă pe mama să se lase înduplecată. Într-un final, a fost așa de bolnavă că nu s-a mai putut mișca din pat pentru că nu putea înghiți nici apă. Îi crescuse un „inel” în exteriorul  esofagului care-l strangula și nu putea mânca sau bea apă. Dacă nu era operată urgent murea. Tata a chemat salvarea și mama a fost luată și dusă la spital. Îmi amintesc ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. 

Salvarea, cu luminile aprinse, a oprit la poarta noastră și o asistentă și șoferul au intrat cu targa în casa mică din paiantă. Au salutat-o pe mama și i-au spus că o vor lua la spital la București și că o să fie bine. Eram lângă tata, mă țineam de pantalonii lui și eram speriat. Tata mă ținea de mână, iar eu mă uitam cu groază la mama care era albă ca varul și bâiguia:

-Nu vreau să mor la București, vreau să mor cu capul pe perna mea.

Tata s-a plecat în genunchi, la marginea patului, i-a pus mâna pe cap în timp ce cu cealaltă mă ținea pe mine de mână și i-a zis:

-Fetița mea (așa îi zicea el când era emoționat, îndurerat, bucuros, așa-i zicea și la 94 de ani)… fetița mea, de dragul băiatului nostru, de dragul lui, te rog acceptă să mergi la București. Nu ai să mori! Dumnezeu mi-a spus că vom îmbătrâni împreună, ne vom crește băiatul și ne vom vedea nepoții și strănepoții! 

Mama bâiguia cu voce stinsă:

-Nu vreau să merg, vreau să mor cu capul pe căpătâiul meu. 

Atunci tata m-a luat și m-a pus lângă mama pe pat și i-a zis:

-Vezi băiatul acesta pentru care ne-am rugat aproape 11 ani? Nu va rămâne orfan! Dumnezeu nu ți l-a dat ca să îl lase orfan de mamă! Dumnezeu te va ajuta să treci peste operația asta, nu va mai fi ca cealaltă, un alt doctor te va opera și vei veni acasă să îl vezi pe Viorel crescând. Acum lasă-i pe cei doi să te pună pe targă. Mama plângea și privea spre mine, speriată și îndurerată. M-a luat, m-a sărutat pe amândoi obrajii și m-a strâns tare la piept ca și cum ar fi fost ultima oară în viața ei. În sufletul ei se împăcase cu ideea că trebuie să meargă și că poate mai era o licărire de speranță. Eu plângeam, ea plângea, tata era cu ochii în lacrimi.

Apoi s-a întors spre cei doi de pe Salvare și le-a zis:

-Bine, să mergem!

Au pus-o pe targă. Tata o ținea de mână, iar cu mâna stângă mă ținea pe mine și ea se uita direct la el cu ochii plini de lacrimile care șiroiau pe obraji. În tot acest timp îi vorbea cu vocea lui baritonală, calmă, care inspira siguranță și mângâiere și care îmi făcea bine și o liniștea pe mama. Am ajuns la salvare unde zeci de oameni se adunaseră. Vecinii veniseră ca la bâlci! Știau că Florica lui Florea e pe moarte și salvarea le confirma că nu mai are mult de trăit. Când am ajuns la salvare, au pus-o pe mama în interior. Tata s-a aplecat într-un genunchi, mi-a luat obrajii între mâinile lui și m-a privit cu ochii lui albaștrii, blânzi, calzi, luminoși, direct în ochi și mi-a zis:

-Fiule, eu trebuie să plec cu mama ta la Spital la București ca să se opereze și să se facă bine. O să vin repede. Trebuie să stau cu e. Ea are mai mare nevoie de mine decât ai tu acum. Cu ea nu are cine să stea acolo și eu trebuie să fiu alături de ea. Tu o să stai cu Gică și Leana și cu verișorii tăi! Nu am ce face!

Tata m-a îmbrățișat tare, iar eu m-am prins de gâtul lui și nu am mai vrut să-i dau drumul. Abia atunci am realizat că rămân singur și că și tata va pleca cu mama la spital. Mă mângâiasem cu gândul că voi fi cu tata și că mama se va face bine și va veni acasă. Pentru mine era prea mult tot ce se întâmpla. Am izbucnit în hohote de plâns. Bunica din partea mamei era acolo, mătușa Leana era și ea, toate rudele noastre erau acolo. Unii plângeau și ei. Cu mare greutate m-au smuls din brațele tatălui meu care s-a urcat în salvare. Mașina a pornit cu sirena și luminile aprinse, într-o trombă de praf, spre București. Într-un moment de sforțare, m-am rupt din brațele bunicii mele și am rupt-o la fugă în urma mașinii strigând:

-Tăticule, tăticule, mămică nu mă lăsați singur!

Am fugit cât am putut eu, dar mașina a dispărut după curba de la fântâna din linie. M-am prăbușit în țărână cu fața în jos și am continuat să plâng. Lumea mea se prăbușise și mi se părea că nu mai este speranță pentru mine. Toate rudele mele m-au luat și m-au încurajat. Am rămas cu mătușa, unchiul și verișorii mei câteva zile până a venit tata. Mama era așa de slăbită că nu putea fi operată așa că avea mai întâi să fie hrănită artificial cu perfuzii. Timp de o lună, tata a tot venit și a mers la București. În perioada asta, puținii bani pe care îi câștiga erau cheltuiți pe medicamente pentru mama și pentru „plăți” la doctori și asistente și pentru transportul de la Sinești la București și înapoi. Toate astea au făcut ca viața noastră să fie foarte grea. Rudele noastre ne ajutau cum puteau, iar mamaie Voica ascundea de tataie Radu puținii bani pe care-i primea de la el, alimente și tot ce putea să ne mai dea. De multe ori tata nu mânca spunându-mi că postește. A avut disciplina postului toata viața lui, dar când am vorbit cu el despre această perioadă, am aflat că multe zile de post erau din cauză că puțina mâncare o păstra pentru mine.

Îmi aduc aminte că într-una dintre acele dimineți, tata m-a luat de mână și am coborât coasta în Valea Șoimului. Acolo creștea niște mentă, izmă cum o numea el, care era în floare. A cules-o cu grijă, doar pe cea înflorită, ne-am întors acasă și a pus-o la fiert așa verde cum era după ce a spălat-o bine. Mirosul ceaiului de mentă a umplut camera mică unde era bucătăria noastră. Apoi tata l-a strecurat și l-a pus într-o cană de pământ. A scos mierea de salcâm din borcanul de 20 litri, l-a îndulcit și a pus și într-o strachină de pământ, pe masa mică de lemn, rotundă. Apoi a scos din prosop un sfert de pâine de țest pe care mamaie Voica o adusese pe ascuns și a pus-o pe masă. Tot ce făcea părea ireal, rupt de realitate. Gesturile lui erau pline de magie pentru mine. Mâinile lui erau noduroase, arse de soare și cu palme ce aveau bătături proeminente. Așeza totul pe masă cu o liniște și o față atât de senină că îmi alunga orice grijă. Eu nu simțeam grija când tata era lângă mine. Pentru mine era un munte de încredere și credință în Dumnezeu! Masa era mică și rotundă, iar în jurul ei erau două scaune, ca întotdeauna: unul pentru mama, unul pentru tata, iar eu stăteam mereu în brațele lui la masă. La fel era și acum. Camera era sărăcăcioasă, cu pământ pe jos, cu tavan de scândură vopsită maro deschis și cu pereți albi, curați și îngrijiți. Totul în jur arăta că treceam printr-o perioadă grea. Apoi m-a luat în brațe și a început să se roage. Tata se ruga mult, ore întregi, toată viața lui. Aceasta este prima lui rugăciune pe care mi-o amintesc. M-au impresionat următoarele cuvinte, spuse cu o inima plină de mulțumire:

-Doamne, părintele nostru, îți mulțumesc tăticuțule (așa îi spunea tata lui Dumnezeu și la sfârșitul vieții) că și azi ești cu noi. Așa ne-ai spus și așa este. Îți mulțumesc pentru că nu ducem lipsă de nimic! Avem de toate, din belșug, pentru că Tu ne porți de grijă. Îți mulțumesc, Doamne. Ce bun ești Tu cu noi și ce răi suntem noi cu Tine și cu alții! Mulțumesc, Tăticuțule, că nu am dus lipsă de nimic și azi ne îndestulăm din bunătatea Ta și din hrana pe care Tu ne-o dai! Îți mulțumesc, Doamne, pentru belșugul de pe masă și pentru liniștea din sufletele noastre!

Eu mă uitam la tata care mă ținea în brațe și se ruga. Fața lui se transformase, era senină, curată, parcă lucea. Își ridicase capul în sus și, deși avea ochii închiși, părea că vede ceva, așa de transfigurat părea. A terminat de rugat și deschizând ochii s-a uitat la mine. Tata s-a rugat mai mult dar eu asta îmi amintesc. Mie îmi era bine. La tata în brațe era cel mai bine. Vocea lui, mirosul lui, brațele lui slabe dar viguroase, îmi alungau grijile. Apoi mi-a zâmbit și a zis:

-Hai să îți pun miere pe pâine și ia și ceai de izmă că nu mai e așa fierbinte.

Mierea de salcâm era transparentă, iar pe deasupra avea câteva bucăți mici de ceară albe și curate. Mirosea așa de frumos, iar ceaiul era deosebit de bun. Ținea pâine în mâna lui ca să nu curgă mierea și mă îmbia să mănânc. Zâmbea mereu și mă privea cu drag, un drag pe care nu îl pot descrie. Era o lume de dragoste în ochii lui albaștri, o imensitate de iubire. Mai târziu am descoperit că așa privea pe toată lumea, cu aceeași ochi, cu aceeași dragoste cu care mă privea pe mine. El n-a mâncat atunci. Postea! 

După o lună, mama a venit acasă. Ce bucurie a fost pe mine. Salvarea a oprit la poartă și, când s-a deschis ușa, am văzut-o pe mama. Era slabă, dar se întremase. A coborât din salvare ajutată de tata și s-a aplecat spre mine ușor, m-a îmbrățișat, m-a  pupat pe amândoi obrajii și a început să plângă de fericire. Apoi a zis:

-Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat zile să îmi văd copilul și să pot merge pe picioarele mele. Mi-a dat tot felul de dulciuri pe care le primise la spital de la diferiți frați și surori care o vizitaseră și pe care le oprise pentru mine. Am intrat în casă. Eu o țineam de mână pe mama iar tata o ajuta susținând-o de mijloc. În ziua aceea de prânz am adormit cu capul în poala mamei. Eram bucuros. Mama fusese operată pentru ultima oară. Dumnezeu fusese din nou de partea noastră. Tata, mama și eu eram plini de mulțumire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s