Slujba de păstorire implică multe responsabilități și abilități. E copleșitor de multe ori. De la păstor se așteaptă să învețe, să îndrume, să sfătuiască, să îndrepte, să iubească. Dar ce faci când unul din turmă refuză toate acestea? Te poți spăla pe mâine și poți spune: „Am făcut ce ținea de mine, e treaba lui ce va face cu viața lui de acum încolo.” Sau…

Când mă uit la viața apostolului Pavel văd o adevărată suferință agonizantă pentru cei care s-au îndepărtat de calea Domnului și refuză îndreptarea. Galatenilor care respingeau învățătura sănătoasă și se întorceau la vechiul legământ le scrie: „Copilașii mei pentru care iarăși simpt durerile nașterii până ce va lua Hristos chip în voi!” (Galateni 4:19) Nașterea este cea mai puternică expresie a suferinței. Și inima de păstor a lui Pavel folosește această ilustrație pentru a spune că astfel simte pentru copiii lui care vor să-l renege. Inima i se frânge ca și când copiii de trup l-au uitat, atât de mult îi iubește.

În 2 Corinteni scrie astfel unei biserici care-i dă mari dureri de cap: „Cine este slab și să nu fiu și eu slab? Cine cade în păcat și eu să nu ard?” Dacă n-ar fi murit decapitat, cu siguranță apostolul Pavel ar fi murit de inimă. E boala păstorilor. Continuă lectura →