3 iulie 2002. Ce dimineaţă însorită. Sar din pat şi imediat încep să-mi fac planuri pentru restul zilei. Plictiseală. Aştept să plece părinţii de acasă ca să pot merge la sala de calculatoare de pe strada noastră. Zis şi făcut. Ah, era să uit bancnota de 100.000 de lei. Am luat-o “împrumut” de la tata. Devenise un obicei de câteva săptămâni. Mă duc la sala de calculatoare. Nimeni acolo. Era abia 9 dimineaţa. Mă plimb puţin şi apoi se deschide. Până la 12 nu m-am mişcat din faţa ecranului: jocuri, jocuri, jocuri. Vine ora 12 şi părinţii mă caută. Beni nu-i acasă. Nici la bunica. Nici pe afară. Încă nu ştiau de obiceiul meu de a-mi petrece ore bune “la calculatoare”, însă un prieten le-a spus unde mă aflam. Vin după mine şi mă duc spre maşină trişti şi supăraţi în timp ce mă certau.
-Mergem la ţară, îmi spune tata autoritar. Ah, mai aveam jumătate de oră plătită. Pe lângă asta eram gata să câştig, îmi spun tăcut în gând.

Ceea ce a pornit ca o zi normală s-a dovedit a fi cea mai grea, dar şi una dintre cele mai importante zile din viaţa mea.

Am ajuns la casa bunicilor şi mi-am reintrat în rolul de copil ascultător. Datoria mea era să culeg vişine. Aveam mulţi vişini pe la ţară pe atunci. Vreo 5. Mult de lucru. Mi-am dat sandalele jos şi m-am îndreptat spre cea mai uşoară pradă. Am luat o scară şi m-am urcat pe acoperişul coteţului, fiind gata să-mi împlinesc datoria cu drag. Am început să “ciugol” vişine. Hmmm! Nu am apucat însă să mă bucur prea mult pentru că mama m-a strigat şi s-a apropiat de coteţ cu o găleată în mână. Grăbit să o iau, m-am îndreptat spre marginea acoperişului înalt cam de 2-3 metri. Până să strige mama într-o fracţiune de secundă m-am trezit îngenucheat la pământ, alături de mine zăcând placa de azbociment. De fapt, nu ştiu cine zăcea, eu sau ea.

O durere groaznică a început să-mi pulsese prin fiecare nerv din corp. Am început să simt un flux extraordinar de adrenalină ce a culminat cu o faţă copleşită de spaimă şi una de durere. Cea dintâi era a mamei. Mi-am îndreptat privirea spre călcâiul drept şi am văzut o bucată mare de carne şi os ce era gata să se rupă cu totul. Nu-mi venea să cred! Era trupul meu, piciorul meu, iar eu stăteam neputincios. Eram copleşit de durere. Atât de copleşit încât nici n-am putut ţipa. Prima privire mi-a trezit amintiri în minte: piciorul meu semăna izbitor cu un os de porc tăiat la încheietura piciorului cu mijlocul. Era de un mov deluzoriu.

Mi-am deschis gura şi am încercat să strig, dar şocul a fost atât de mare încât primele 5 secunde au fost pline de o tăcere cadaverică. Aceste secunde mi s-au părut ore bune. Stăteam cu gura deschisă, dar nu puteam scoate niciun sunet. Dintr-o dată am căpătat glas şi am început să ţip cu fiecare celulă vie şi moartă din piciorul meu. După câteva ţipete de durere mi-am revenit în firea pragmatică şi am strigat după cel ce îmi putea da ajutor: “TAAAAAATTTTTTTTTTTTIIIIIII!!!”

La câteva secunde am fost luat pe braţe de el şi dus în maşină. Sângele pulsa groaznic şi simţeam cum fugea din recipientul în care circulase ultimii 13 ani. Voia să mă părăsească. Eu nu…