Fiindcă mâine este ziua soției mele și tocmai ce-am primit niște vești minunate, mi-am adus aminte de aceste rânduri. E un text scris în februarie 2011, dar această experiență va rămâne pururea în amintirea mea și a ei.

Ultimele săptămâni au fost intense pentru mine și Alina. Domnul a îngăduit ca draga mea soție să aibă parte de niște dureri abdominale cumplite a căror cauză nu o cunoșteam la acel moment.  În mintea ei rezona durerea trecutului și frica s-a înfiripat în inima ei plăpândă.

Totul începe cu 15 ani în urmă: la vârsta de 7 ani a avut o tumoare la ovarul stâng și, de data aceasta, durerea era asemănătoare. La acea vârstă a trebuit să i se extirpe tumoarea cu tot cu ovar. De data aceasta, durerea era la celălalt. Puneți-vă acum în pielea unei astfel de femei ce iubește copiii nespus de mult… uitați-l pe soț, empatizați cu ea doar.

Durerea a persistat și am făcut programare la doctor, dar nu s-a putut mai repede de 4 zile. În acest tim îngrijorarea și frica s-au adunat. Ce este? Care este cauza? Oare este tumoare? Oare a recidivat? Pe lângă toate acestea, durerea era cea care amplifica pesimismul și frica ei.

Fiecare noapte era un chin pentru că durerea creștea (nu degeaba spune psalmistul că seara vine plânsul). În cea de-a patra noapte de când durerea începuse nu a mai rezistat și, izbucnind în lacrimi, mi-a cerut să mergem la urgență. Am plecat (slavă Domnului că am avut o mașină împrumutată în perioada aceasta). Era 1 noaptea. Am ajuns și a fost preluată de asistentă. Timp de o oră jumătate i-au luat sânge și i-au făcut o ecografie plus o injecție intravenoasă pentru durere. Doctorul n-a putut să-i dea prea multe răspunsuri citind ecografia. A invocat diverse motive banale. Cred că a uitat să spună că nu citește decât pe bani. Doctorii ăștia (unii, nu toți) parcă ar fi niște aparate de cafea: bagi moneda, imediat curge cafeaua. Același principiu, numai că doctorii au buzunare.

Am plecat acasă, iar diagnosticul a fost colică apendiculară, aerocolie și, într-un final, apendicită acută, recomandându-i internarea la secția de chirurgie chiar în acea noapte. Nu știu dacă acesta nu e diagnosticul pe care-l dau pentru orice tip de dureri abdominale. Cu durere am așteptat încă 2 zile până la programarea la clinica privată.

Înarmându-mă cu iubitele mele cărți absolut necesare pentru examenul din ziua următoare, eu citind în sala de așteptare, iar Alina zâmbind și admirând copilul ce își însoțea mama gravidă, am intrat la doctor și diagnosticul a fost pus. Tumoare nu era. Era chist ovarian. I-a fost dat de urmat un tratament. Teama trecuse, dar nu în totalitate. Frica a persistat zile bune în inima Alinei. Obișnuiesc să-i spun când trec printr-o situație dificilă: „M-am căsătorit cu tine pentru a mă Alina.” Numele i-a fost predestinat. Și totuși, de data aceasta a fost rândul meu să o alin.

Climaxul acestei încercări a fost la două  zile după diagnostic. Sâmbătă seara, plânsul a venit pe aripile durerii. Stăteam neputincioși amândoi în pat. Ea plângea de durere, eu plângeam de durerea ei. Eram atât de neputincios să o ajut și nu o puteam alina decât ținând-o în brațe și lăsându-i lacrimile ce-mi mângâiau pielea să mă sfărâme ca un pământ ce a uitat ce-nseamnă ploaia și-așteaptă ca stropii să-i biciuiască crăpăturile ridate.

Te simți atât de mic în astfel de momente. Realizezi că nu poți controla  nici durerea, nici lacrimile. Totul este în mâna Domnului. În aceste momente frica se infiltrează chiar și în structurile subatomice ale sufletului și trupului tău. Tot ce poți face este să strigi. Țipi cu sufletul pentru că buzele nu o pot face din cauza lacrimilor ce se izbesc de maxilarul tremurând. În noapte, printre lacrimi, plângi cu sufletul și ți-l verși înaintea Domnului.  Îl rogi, îl implori. Și-n astfel de momente, frânt fiind, devii bărbat. Ești departe de mama și de tatăl tău care te-au îngrijit până atunci. Nu o mai ai pe mama lângă tine ca să-ți dea medicamentele, să-ți facă injecțiile, să facă tot ce știe ea mai bine ca să scapi de durere (nici nu vă închipuiți cât valorează să ai o mamă asistentă și pe deasupra foarte pricepută).

Un cămin nu poate fi zidit decât când tu, ca soț, ești frânt, când ești moale ca cimentul. Dumnezeu îl va întări mai târziu, dar pentru început te preferă moale, minuscul, smerit. Atunci ești modelat și abia atunci începi să înțelegi ce înseamnă viața de familie. Uneori simți că e o responsabilitate copleșitoare, ți-e frică, dar nu poți uita că n-ai voie să fugi din luptă. Trebuie să stai alături de cea căreia i-ai promis că o vei iubi toată viața, la bine și la rău, în sănătate sau în boală, în întristare sau în bucurie.

În clipe ca acestea mai înveți empatia și ce înseamnă „plângeți cu cei ce plâng”, iar odată ce ai plâns cu cei ce plâng, fii sigur că vei învăța să apreciezi momentele în care poți râde cu cei ce râd.

În urmă cu două săptămâni pregătisem o predică despre Ghedeon. Ideea centrală era că Dumnezeu transformă frica în forță în situațiile limită pentru că El este Acela care le îngăduie. În perioada în care Alina a avut acele dureri am fost cuprins de frică. În clipele în care plângeam împreună singurul meu gând era oare ce va fi dacă Domnul mi-o va lua? Și sincer să vă spun, mi-a fost frică. Dar mi-am adus aminte că Dumnezeu îngăduie situațiile limită pentru a face să ne încredem în El și doar Dumnezeul nostru ne poate transforma frica în forță. Și așa a și făcut. Plânsetul mi-a fost transformat în rugăciune, îndoiala în încredere, frica în forță. Am predicat a doua zi această predică și perspectiva mi-a fost complet schimbată. Am empatizat cu Ghedeon și  am înțeles frica și situațiile limită în care Dumnezeu îl adusese. Dumnezeu îngăduia toate acestea pentru a sculpta adânc și permanent în caracterul meu.

Mâine mergem din nou la doctor. Chistul nu a dispărut, dar slavă Domnului că durerea s-a dus. Nu putem să nu ne gândim că dacă se va întâmpla ceva mai grav, probabil că nu vom mai putea avea copii. Și totuși, știu că Domnul este credincios și suferința și situațiile limită sunt pentru sfințirea sufletelor noastre. Domnul a fost credincios față de tataie și le-a dat un fiu după zece ani de căsătorie și 8 de rugăciune așa că și noi ne încredem în același Dumnezeu pentru că El a promis că va fi credincios și va binecuvânta până la a mia generație.

Această sesiune a fost cu mult mai mult decât o simplă sesiune academică. Dacă până anul trecut stăteam închis în citadela Emanuel și nu prea avea cu ce să mă lovească viața, în sesiunea aceasta, pe lângă examenele de la școală, am dat și examenele vieții. Încă le mai dau și sper să n-am vreo restanță.

Ceea ce fericirea nu m-a învățat, a făcut-o suferința. Am învățat s-o iubesc pe scumpa mea soție mai mult. Am învățat să stau mai mult lângă ea pentru că are nevoie de mine. Poate și de-asta Domnul a îngăduit să mi se zgârie „CD-urile” și să fac un blocaj lombar. M-a ținut mai mult acasă decât la bibliotecă pentru a sta alături de ea, iar asta m-a ajutat să înțeleg mai bine suferința fizică a Alinei.

Am mai învățat că vasele nu trebuie spălate numai de soție. Chiar și bărbații pot pune masa, nu doar femeile. Cel puțin într-o ocazie, mâncarea mea a fost cel puțin la același nivel cu cea gătită de Alina. Și ea a recunoscut-o: puiul la rotisor a fost delicios (de la Carrefour cumpărat, desigur:))

În sesiunea vieții, am învățat să te iubesc draga mea și încă mai am multe de învățat. Cu ajutorul Lui vor veni și altele mai grele. Nu uita, nu există remediu mai bun pentru firea noastră pâmântească decât suferința. E amară ca pastilele, dureroasă ca injecțiile, dar ne vindecă.

De ziua îndrăgostiților, îi mulțumesc Domnului pentru tine și pentru că a îngăduit să ne îndrăgostim și să ne căsătorim de tineri. Te iubesc mai mult ca ieri și mai puțin ca mâine.