Suferința în planul lui Dumnezeu pentru viața mea (1)

3 iulie 2002. Ce dimineaţă însorită. Sar din pat şi imediat încep să-mi fac planuri pentru restul zilei. Plictiseală. Aştept să plece părinţii de acasă ca să pot merge la sala de calculatoare de pe strada noastră. Zis şi făcut. Ah, era să uit bancnota de 100.000 de lei. Am luat-o “împrumut” de la tata. Devenise un obicei de câteva săptămâni. Mă duc la sala de calculatoare. Nimeni acolo. Era abia 9 dimineaţa. Mă plimb puţin şi apoi se deschide. Până la 12 nu m-am mişcat din faţa ecranului: jocuri, jocuri, jocuri. Vine ora 12 şi părinţii mă caută. Beni nu-i acasă. Nici la bunica. Nici pe afară. Încă nu ştiau de obiceiul meu de a-mi petrece ore bune “la calculatoare”, însă un prieten le-a spus unde mă aflam. Vin după mine şi mă duc spre maşină trişti şi supăraţi în timp ce mă certau.
-Mergem la ţară, îmi spune tata autoritar. Ah, mai aveam jumătate de oră plătită. Pe lângă asta eram gata să câştig, îmi spun tăcut în gând.

Ceea ce a pornit ca o zi normală s-a dovedit a fi cea mai grea, dar şi una dintre cele mai importante zile din viaţa mea.

Am ajuns la casa bunicilor şi mi-am reintrat în rolul de copil ascultător. Datoria mea era să culeg vişine. Aveam mulţi vişini pe la ţară pe atunci. Vreo 5. Mult de lucru. Mi-am dat sandalele jos şi m-am îndreptat spre cea mai uşoară pradă. Am luat o scară şi m-am urcat pe acoperişul coteţului, fiind gata să-mi împlinesc datoria cu drag. Am început să “ciugol” vişine. Hmmm! Nu am apucat însă să mă bucur prea mult pentru că mama m-a strigat şi s-a apropiat de coteţ cu o găleată în mână. Grăbit să o iau, m-am îndreptat spre marginea acoperişului înalt cam de 2-3 metri. Până să strige mama într-o fracţiune de secundă m-am trezit îngenucheat la pământ, alături de mine zăcând placa de azbociment. De fapt, nu ştiu cine zăcea, eu sau ea. Continuă lectura