Arta confruntării

Una dintre cele mai dificile sarcini este să-i spui cuiva că a greșit. Indiferent de cât de mare e greșeala, niciodată nu e ușor. Asta nu înseamnă că nu trebuie să o facem. Matei 18 ne spune asta foarte clar. Confruntarea corectă este o artă. Depinzi de atâtea variabile și e nevoie de o căruță de înțelepciune. Rezultatul dorit este pocăința celui confruntat fără ca relația să fie ruptă.

Iată ce am învățat din scurta mea experiență cu oamenii:

1. Ai grijă ce spui

Asigură-te că ești sigur de ce știi și că e în conformitate cu realitatea. Să nu te trezești că acuzele aduse sunt gratuite. Nu de puține ori era să fac asta dacă nu aș fi verificat și întrebat dacă lucrurile stau cum le știam eu

2. Ai grijă cum spui ce spui

Acesta e punctul critic. Am văzut atâția oameni care și-au omorât semenul ținând în mână cărămida adevărului. Nu contează ce spui atât timp cât nu-l spui cum trebuie. Este egal cu zero. De aceea Pavel ne îndeamnă să spunem adevărul, dar nu oricum, ci în dragoste (Efeseni 4:15). Dragostea trebuie să fie ingredientul care condimentează orice facem, orice discuție și chiar orice confruntare. Tot ce facem trebuie să fei făcut cu dragoste (1 Corinteni 16:14). După cum spunea Ravi Zacharias, nimeni, niciodată, nu are dreptul să fie lipsit de bunătate.  „When we love, we earn the right to speak the truth” spune un vers al celor de la Casting Crowns.

Degeaba spui adevărul dacă nu-l spui cum trebuie. Adevărul spus cu răutate e ca un un cântec cu versuri extraordinare și cu o melodie jalnică. Nimeni n-ascultă de două ori un astfel de cântec, nimeni nu-l bagă în seamă.

Două cuvinte în plus sau în minus pot să facă diferența între unitate și rupere. Am experimentat-o pe propria-mi piele. Să avem foooarte mare grijă la cum spunem adevărul

3. Ai grijă unde o spui

Locul confruntării trebuie ales cu mare atenție. De cele mai multe ori nu va trebui să fie în public. Dacă problema e o chestiune publică, da, e necesară confruntarea publică, dar de cele mai multe ori facem din problemele personale chestiuni publice. În pașii confruntării din Matei 18 confruntarea publică este ultimul pas. Primul pas presupune confruntarea privată. Noi trecem de multe ori la confruntarea semi-privată, având pretenția ca păstorul sau cineva din comitet să aibă ingrata sarcină de a îndeplini sarcina ce în mod normal cade pe umerii martorului. Păstorul n-a văzut ce ai văzut tu. Este responsabilitatea martorului de a se duce și de a-și confrunta fratele în dragoste, nu cu răutate și cu degetul arătător înfipt în ochiul „păcătosului.”

4. Ai grijă când o spui 

Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca niște mere de aur în coșulețe de argint. Încearcă să vezi dacă persoana respectivă este într-o stare potrivită pentru a fi confruntată. Poate să mai aștepte problema? Lasă-i timp să se reculeagă. Dacă îl vei confrunta într-un moment nepotrivit vei fi cel mai probabil respins și poate vei da de o atitudine de auto-apărare. Alege momentul cu mare grijă. „Ca unul care își scoate haina pe o zi rece sau varsă oțeț pe sodă așa este cine cântă cântece unei inimi în nenorocire.” (Proverbe 25:20)

5. Ai grijă cui o spui

Cu unii oameni îți vei pierde pur și simplu vremea. Sunt din categoria porcilor care nu știu să prețuiască perlele. Desigur, nu tragi concluzia asta fără să fi confruntat acea persoană măcar odată. Nu trebuie să sărim repede și să tragem concluzia că, dacă o să-i confruntăm, vorbim cu pereții.

„Nu răspunde nebunului după nebunia lui.” Înțeleptul va primi mustrarea, nebunul o va respinge. În astfel de cazuri Scriptura ne scutește de bătăile de cap.

Să luăm aminte la noi înșine ca nu cumva să-i punem pe alții în această categorie fără a vedea că noi nu suntem gata să primim mustrarea din partea altora.

Confruntarea biblică necesită multă înțelepciune și atenție. Și foarte multă dragoste. De-asta e o artă, arta iubirii semenului prin rostirea adevărului.

Reclame

Satan sau Satana?

Din câte am auzit, ambele variante sunt folosite în română. Cel puțin pentru noi, prima sună a masculin și a doua a feminin. De fapt, ambele sunt masculine în limbile de proveniență, dar coincidența de terminație pare să sune a feminin pentru noi românii cel puțin.

Satan este un cuvânt evreiesc și se scrie הַשָׂטָן (Satan). Înseamnă „vrăjmaș” sau „dușman”. Cuvântul a fost tradus în Septuaginta cu διάβολος (diabolos), cuvânt ce înseamnă „acuzator, bârfitor, calomniator, defăimător.” Totuși, în Noul Testament echivalentul folosit (Matei 4:10, 12:26 etc- apare de 33 de ori în NT) este Σατανᾶς (Satanas), vocativul masculin singular fiind Σατανᾶ (Satana). De aici și cele două variante: Satan și Satana.

Prin urmare, Satana nu trebuie considerat un feminin (româna e de vină aici, terminația „a” fiind una de feminin) pentru că acest cuvânt este masculin și în ebraică și în greacă. Pentru a înlătura această confuzie este mai bine să renunțăm la varianta grecească, Satana, și să folosim cuvântul original, Satan.

Cornilescu traduce Matei 16:23 „înapoia Mea, Satano”. Desigur, nu e nici o cădere din har, dar din moment ce cuvântul nu este un feminin e mai potrivită variantă aleasă de NTR: „Înapoia Mea, Satan”. Cornilescu a încercat să păstreze vocativul aflat în textul original, dar nu a păstrat și genul. Ar fi fost ceva să traducă „Satanule” :), dar nu e vorba de un substantiv comun.

Cred că Isus a avut în vedere sensul literal al cuvântului, adică acela de vrăjmaș. Prin planurile sale, Petru era vrăjmaș al planurilor lui Isus de aceea îl și numește vrăjmaș.

Este adevărat că odată cu împrumuturile din alte limbi se schimbă genurile, dar cred că acest obstacol trebuie înlăturat cel puțin în privința numelor. Dacă limba greacă a păstrat genul cred că și noi ar trebui.

La acest articol mai vechi Teofil Stanciu comenta:

Da, cam derutați îs și lingviștii. Dicționarul etimologic și DOOM 2 consideră că e vorba de un substantiv masculin. DEX-ul zice că ar fi feminin. Se poate însă să fie vorba și despre un fel de „specializare” a termenilor. Adică, dacă e vorba de nume proprii, e masculin, dacă e vorba de substantiv comun, atunci e feminin.
În orice caz, forma în sine a cuvântului nu e edificatoare. Avem și alte substantive comune care se termină, la forma articulată hotărât, în „a”: papa, popa, riga. După cum există și nume masculine precum: Nichita, Mircea, Luca etc.
Totuși, dacă vine vorba de formele flexionare ale cuvântului, declinarea urmează, în mod reflex, paradigma substantivelor feminine: o satană… Din nou trebuie observat însă că declinarea e posibilă numai dacă substantivul este comun.
La urma urmei, aș face o observație extralingvistică: poate că e bine să rămână și la masculin și la feminim pentru că ilustrează mai limpede perfidia celui care poartă numele. Ai putea adăuga un articol și pe ideea asta, chiar dacă, strict exegetic, această versatilitate nu se justifică. Limba e totuși vie și poate că nu degeaba a acumulat această anomalie.