Totul se întâmplase atât de repede. Încă nu eram pe deplin conștient de realitate. Stăteam întins pe burtă pe bancheta din spate și mă gândeam la ce s-a întâmplat. M-am întors cu mintea la locul „crimei” și m-am poziționat în scaunul mobil al cameramanului. Am putut derula filmul și vedea cum am căzut, iar din căzătură calcaneul drept mi-a fost zdrobit de ciment pentru că am aterizat pe un singur picior și eram desculț. Erau 3 m. Imediat după ce am căzut, placa de azbociment m-a urmat, iar marginea ei a tăiat piele, carne, tendon, os. Am fost lovit în călcâiul lui Ahile și am fost doborât. Dumnezeu m-a străpuns și m-a îngenuncheat.

Stăteam pe bancheta microbuzului și vedeam cum zburau mașinile pe lângă noi. Ele sau noi? Cred că noi zburam. Sângeram cumplit și a fost nevoie de un garou care să oprească sângerarea. Am oprit la dispensarul din sat. Nu după mult timp am ajuns la drumul național și aici fiecare armăsar a fost abuzat de bicele pedalei până a dat tot ce avea mai bun. Nu de drum și de mașini mi-era frică. Asta era ultima mea grijă. Aveam încredere în abilitățile de șofer ale tatălui meu și în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Mă durea groaznic. Nu, nu doar trupul. Sufletul mă durea. Știam că sunt pedepsit de Dumnezeu pentru a mă îndrepta. Mă durea că a trebuit să-i implic și pe ai mei în această situație dificilă datorită greșelilor mele. Atunci am devenit conștient că păcatul  nu mă afectează doar pe mine, ci și pe cei dragi. Stăteam în tăcere și meditam în mijlocul durerii ce reușea să mai stoarcă de la mine din când în când un geamăt sau o lacrimă. Mi-am îndreptat glasul spre Dumnezeu și i-am cerut iertare. I-am cerut aceasta și i-am mai cerut să nu-mi pierd piciorul.

Am ajuns la Slatina și imediat am fost băgat în operație. S-a optat pentru anestezia rahie sau epidurală, adică de la mijloc în jos. Odată ce și-a făcut efectul, m-am liniștit. Optimismul mi-a crescut și în timp ce stăteam pe masa de operație m-am uitat spre părinții mei și i-am încurajat spunându-le că totul va fi bine, că Dumnezeu mă va vindeca. Eram puternic, nu simțeam nimic. Eram naiv ca un copil. Doar asta eram atunci, un copilandru.

Ei priveau sperianți cum doctorul a început să mă opereze. Din curiozitate și dorința de a-mi afirma tăria curajului am vrut să-mi îndrept privirea spre picior, mișcându-mi mijlocul, dar mi s-a interzis.

Operația a decurs bine și am fost instalat în salon. Încă nu simțeam durerea, dar nici nu-mi puteam controla mușchii. Aș fi vrut să pot urina pentru că simțeam cum mai aveam puțin și explodam. În zadar. Din nou am primit o lecție de viață: chiar și cele mai simple acțiuni ale trupului sunt un har de la Domnul. Faptul că rinichii mei filtrează lichidele și lucrează normal este un har care nu trebuie să-l iau de-a gata sau „for granted”. Mulți nu se pot bucura de cele mai simple funcții ale corpului. Tot ce a fost nevoie pentru mine în acel moment a fost să mă amenințe cu o ustensilă numită sondă. Doar o scurtă descriere m-a îngrozit atât de tare încât am luptat și am câștigat „eliberarea”.

A urmat seara. Durerea a început să-și facă simțită prezența, iar optimismul meu i-a făcut loc deznădejdii concomitent proporțional cu îndepărtarea efectului anestezic. În tăcere, fără nimeni cunoscut în jurul meu, într-o încăpere străină, înconjurat de suferenzi ca și mine, a început să-mi cadă prima lacrimă. Nu știu dacă erau lacrimi de durere sau de pocăință. Poate erau amândouă. În întuneric, una după alta sărau cearșaful. Conștiința a continuat să mă stoarcă de sucul amar al pocăinței împletită cu durerea fizică. Mă aflam în acel loc din cauza mea, dar eram în mâna lui Dumnezeu, iar El avea în plan să folosească suferința în viața mea.

Zorii zilei au venit și pe la ora 9 a venit și vizita medicului. Piciorul îmi fusese pus în ghips și nu mă simțisem bine în acea noapte. La prânz au verificat din nou starea călcâiului și au observat că nu se vindeca. Din contră, celule începuseră să moară cu rapiditate.

Eram pe cale să-mi pierd piciorul, dar eu nu eram conștient de aceasta.