Când ajung în prezența lui Dumnezeu nu realizez că sunt păcătos într-un sens nedefinit, ci înțeleg deodată și-mi concentrez atenția asupra păcatului dintr-un anumit domeniu al vieții mele. Omul poate spune ușor:”O, da sunt un păcătos”, dar când ajunge în prezența lui Dumnezeu, nu se poate descurca cu o astfel de afirmație generală și nedefinită. Vinovăția lui se concentrează asupra unui păcat anume și ne dăm seama, ca și isaia, cum suntem în realitate. Acesta este întotdeauna semnul că un bărbat sau o femeie se află în prezența lui dumnezeu. Acolo nu există niciodată un sens vag al păcatului, ci concentrarea atenției asupra păcatului dintr-un domeniu specific, personal. Dumnezeu începe convingându-ne de vinovăție exact în acel lucru fixat în mintea noastră care ne este arătat de Duhul Sfânt; dacă ne vom recunoaște vinovăția în acea problemă, El ne va conduce mai adânc, unde ne va arăta marea noastră dispoziție de a păcătui care se află la baza acesteia. Așa procedează Dumnezeu întotdeauna cu noi când ne aflăm în mod conștient în prezența Lui.
Această experiență a concentrării atenției asupra păcatului este la fel de valabilă pentru oricine: atât pentru cei mai mare sfinți, cât și pentru cei mai mari păcătoși. Când un om este pe prima treaptă a experienței, el poate spune: „Nu știu unde am greșit”, dar Duhul lui Dumnezeu îi va arăta acest lucru. Efectul viziunii sfințeniei Domnului asupra lui isaia a fost să-l facă să-și dea seama că el este de fapt „un om cu buze necurate”. „Mi-a atins gura cu el și a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit.” (6:7). Acolo unde s-a concentrat păcatul trebuie aplicat focul curățitor.Preluat din Ce am mai bun pentru Cel Preaînalt de Oswald Chambers, 3 iulie
Partajează asta:
Îndemnurile lui Oswald Chambers pentru slujitorii Cuvântului
„Căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos” (Filipeni 3:12)
Nu alege niciodată să fii un lucrător pentru Dumnezeu; dar, odată ce Dumnezeu te-a chemat, vai de tine dacă încerci să „te abați la dreapta sau la stânga (Deuteronom 5:32). Noi nu suntem aici să lucrăm pentru Dumenzeu pentru că așa am ales noi, ci pentru că Dumnezeu ne-a apucat. Și odată ce El te apucă nu-ți mai vine niciodată gândul: „O, nu sunt potrivit pentru asta.” Ceea ce trebuie să predici este determinat de Dumnezeu, nu de dorința sau de înclinațiile tale naturale. Păstrează-ți sufletul într-o relație strânsă cu dumnezeu și amintește-ți că nu ești chemat doar să depui o mărturie, ci să predici Evanghelia. Fiecare creștin trebuie să mărturisească adevărul lui Dumnezeu, dar când este vorba despre chemarea de a predica, trebuie să simți strânsoarea agonizantă a mâinii lui Dumnezeu. Viața ta este în strânsoarea mâinii lui Dumnezeu exact pentru acel lucru. Câți dintre noi suntem ținuți în felul acesta?
Nu dilua niciodată Cuvântul lui Dumnezeu; predică-l așa cum este, cu toată asprimea lui. Trebuie să dovedești o credincioșie neclintită față de Cuvântul lui Dumnezeu, dar când ajungi la relațiile personale cu alți oameni, amintește-ți cine ești: nu o ființă specială creată în ceruri, ci un păcătos salvat prin har.
„Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit, dar alerg înainte” (Filipeni 3:13-14)
Preluat din „Ce am mai bun pentru Cel Preaînalt”, 28 iunie.
Partajează asta:
Învățăturile date de străbunicul meu bunicului și fraților săi
Lucrând la biografia bunicului meu m-am gândit să împărtășesc cu voi un scurt paragraf care prezintă cum își educa un părinte copiii acum aproape un secol:
Bătrânul Petre era cel care îi dojenea de multe ori, spunându-le părintește:
-Să nu vă-mbătați, să nu beți tutun [sic], să nu vă duceți la muierile altora, să nu furați, ca dacă vin jandarii [sic] la mine la poartă vă dăsnod de oase.” Acestea erau cuvintele lui cele mai aspre pe care le spunea când îl supărau copiii. Alteori, când era dus pe culmile disperării de odraslele sale îi „blestema” de bine și le zicea „Firea-ți ai lui Dumnezeu.”
Partajează asta:
O căsătorie de succes începe cu două înmormântări
Nimănui nu-i place să înceapă viața cu o înmormântare. Dar, într-un fel, așa începe căsnicia. Alegi să mori față de tine însuți ca să aduci la viață o nouă iubire. Ravi Zacharias (mai multe citate AICI).
Căsătoria este locul în care începem să învățăm cea mai mare dragoste (Ioan 15:13): aceea de a ne omorî pe noi de dragul partenerului de viață. E moarte dulce-amară. Amară pentru firea pământească, dulce pentru Duhul ce ne locuiește și chiar pentru duhurile noastre pentru că murim iubind cea mai scumpă persoană.
Versurile următorului cântec exprimă atât de bine acest adevăr:
Well ‘I do’ are the two most famous last words
The beginning of the end
But to lose your life for another I’ve heard is a good place to begin
Cause the only way to find your life is to lay your own life down
And I believe it’s an easy price for the life that we have found.
Cântecul este povestea compozitorului, iar versurile au fost scrise după o ceartă cu soția. Ascultând descrierea lui Andrew Peterson despre cântec de AICI mi-au rămas în minte următoarele cuvinte
Anything truly good in your life is gonna be hard. Marriage is one of the ways God gave us to learn something about his heart. Right now I see there is this kind of suffering that happens, this kind of daily lesson in losing yourself for another human being. It is not always fun but Christ said more than once that the way to find your life is to lose your life and marriage is a very vivid image of what that is. This song is about my 15th year married song. Hopefully when people here it, the young married couples or people thinking about getting married, they have this idea in they’re minds that marriage is gonna fix them somehow. Hopefully it will be a gentle reminder that marriage doesn’t fix you, marriage just means now they are two broken people trying to figure out life together. It is a beautiful holy thing but it is far from easy.
Partajează asta:
Melos-ul versurilor
Mi s-a întâmplat să ascult o melodie cu versuri extraordinare, dar fără a avea o melodie ce să fie „acordată” cu versurile. Vina este a compozitorului. De obicei când un cântec este „asamblat” de două persoane apare această eroare: scriitorul versurilor a vrut să transmită ceva pe când compozitorul melodiei a vrut să transmită ceva cu totul diferit. Un compozitor bun trebuie să adulmece melos-ul versurilor. Trebuie să miroase şi să guste o poezie ca un degustător de mare clasă. Primul pas este studieze atent cuvintele şi în cele din urmă să ia prima decizie spunând: “Miroase a minoră” sau “Miroase a majoră” sau “Strofa are gust de minoră, dar refrenul este ca un suc de portocale revigorant ce îl bei în timp ce deguşti minora, deci va fi cântat în relativa majoră “.
O melodie poate fi considerată bună când este aşezată pe versurile potrivite. Dacă ai versuri extraordinare dar o melodie care nu este acordată la aceeaşi frecvenţă cu versurile, le strici pe amândouă.
Acesta este şi cazul cântecului următor. Extraordinare versuri: ai rimă, tensiune, mesaj biblic. Versurile pur şi simplu te cercetează gândindu-te la jertfa lui Hristos, iar refrenul nu face altceva decât să te îndemne spre o atitudine mulţumitoare. Cântarea a fost scrisă puţin înainte de 1920 neştiindu-se exact data, dar a fost publicată în anul menţionat. La cerinţa lui Harry Dixon Loes, un vechi prieten, Avis Marguerite Burgeson Christiansen a scris poezia următoare după ce acesta a fost cercetat de o predică intitulată “Blessed Redeemer” (Binecuvântul Răscumpărător). I-a trimis partitura şi a rugat-o să îi pună melodiei versuri. Pe cât de inspirat a fost în alegerea persoanei care să scrie versurile, pe atât de puţin inspirat a fost să se încăpăţâneze să păstreze versurile pe melodia compusă. Vina unor compozitori este că îşi iubesc aşa mult melodiile încât uită de importanţa cuvintelor. Iată versurile:
Up Calvary’s mountain one dreadful morn
Walked Christ my Savior, weary and worn
Facing for sinners, death on the cross
That He might save them from endless loss
Blessed Redeemer, precious Redeemer
Seems now I see Him on Calvary’s tree
Wounded and bleeding, for sinners pleading
Blind and unheeding, dying for me
“Father, forgive them,” my Savior prayed
Even while His lifeblood flowed fast away
Praying for sinners while in such woe
No one but Jesus ever loved so
Oh, how I love Him, Savior and Friend
How can my praises ever find end?
Through years unnumbered on Heaven’s shore
My songs shall praise Him forevermore.
Cântecul s-a bucurat de o mare popularitate, fiind foarte repede primit şi cântat în biserici. Nu înseamnă că inimile oamenilor n-au fost cercetate, dar cred că versurile sunt puse într-o valoare mai mare prin melodia celor de la Casting Crowns. Iată cum sună vechea melodie:
Am ascultat varianta de sus de multe ori de pe un CD cu muzică de cor pe care îl ascultă tata în maşină şi nu mi s-a părut cu nimic specială. Din pricina melodiei probabil că am neglijat şi versurile. Între timp am descoperit variantă interpretată de Casting Crowns. Ei au preluat versurile, dar i-au schimbat melodia. Cât de inspiraţi au fost să răscumpere această minunată poezie. Puteţi compara varianta anterioară cu aceasta:
Partajează asta:
Povestea din spatele cântecului „Doar tu mă cunoști” (Continental)
Compozitoarea cântecului este Natalie Grant și originalul se numește „The real me”. Pentru mine cântecul are o mare însemnătate. Este unul din acele cântece pe care-l asculți neîncetat în momentele de melancolie, adolescent licean fiind și când ai complexe de inferioritate sau când te simți ca un ratat înaintea lui Dumnezeu. E un cântec al intimității cu Dumnezeu.
Asta a însemnat cântecul pentru mine, dar povestea ce i-a dat viață are de-a face cu lupta compozitoarei Natalie Grant cu anorexia. Redau în continuare felul absolut oribil în care diavolul și-a bătut joc de ea, dar în același timp modul extraordinar prin care Dumnezeu și-a arătat harul ce schimbă vieți.
Să nu credeți că nu este o problemă contemporană, habar nu avem câți tineri (în special tinere) se luptă cu bulimia sau anorexia și nu vorbesc nimănui despre „hemoragia” sufletului. Vor să se vindece singuri, dar nu pot.
Iată o parte dintr-un interviu ce prezintă istoria din spatele cântecului Continuă lectura
Partajează asta:
O „disecție” a cedării în fața ispitei trupești
Ispita este „ceea ce exercită o mare forță de atracție.” Fizicul (atracția manifestată prin hormonii secretați) vrea să pună mâna pe metafizic (gânduri). În acest punct nimic nu e pierdut, bătălia abia a început. De aici încolo încep alegerile
Când atracția interioară (vorbim de poftele păcătoase, evident) e declanșată de un factor exterior presiunea e atât de puternică încât îți vine să spui împreună cu sălbaticul hedonist Oscar Wilde: „Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.”
Corpul vrea, iar mintea proiectează cele mai spectaculoase speranțe asupra a ceea ce trupul cere. Poate fi vorba de o bere, de o țigară, de o imagine pornografică, de un drog, de o bârfă, de multe altele, nu contează. Necunoscutul ne permite să proiectăm imagini idealiste și să sperăm că aceste himere create de noi vor deveni realitate și toate așteptările noastre vor fi împlinite de anumite persoane, circumstanțe, substanțe, etc.
Există un moment de împlinire falsă. Acel moment de aparentă pace este clipa plăcerii. Atunci nu-ți preocupi mintea cu gânduri esențiale precum sensul vieții și scopul ei, ci dedici momentul în totalitate trupului. Gândurile trebuie ostracizate ca nu cumva să amestece plăcerea cu mustrările de conștiință. Vremea lor e după. Vrei să atingi acea picătură pură de plăcere, acel balon de săpun care se sparge la prima atingere.
Dar odată ce pofta a fost atinsă, urmează sentimentul de neîmplinire. Deși faci ceva cu scopul de a împlini un gol, devii și mai neîmplinit. Asta pentru că e vorba de păcat, iar păcatul nu aduce împlinire, ci doar o satisfacție ce stinge o vreme golul din trup, dar produce un gol și mai mare în suflet. „Pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului și păcatul odată făptuit, aduce moartea.”
Tot ce ai făcut până acum a fost să te minți singur. Ai umflat și făcut posibila plăcere mai mare decât este. Totul a fost o autoînșelare, o minciună gogonată pe care ți-ai vândut-o ție înșuți în lupta purtată cu gândurile care-ți spun să nu alegi păcatul Continuă lectura
Partajează asta:
Bonhoeffer despre izolarea produsă de păcatul nemărturisit
Păcatul revendică omul doar pentru sine. Îl scoate din comunitate. Cu cât o persoană este mai izolată, cu atât mai distructivă va fi puterea păcatului asupra sa și cu cât este mai implicat în el, cu atât izolarea lui este mai dezastruasă. Păcatul dorește să rămână necunoscut. Evită lumina. În întunericul celor neexprimate otrăvește întreaga ființă a unei persoane. Acest lucru se poate întâmpla chiar în mijlocul unei comunități pioase. Prin mărturisire, lumina Evangheliei rupe întunericul și izolarea inimii. Păcatul trebuie adus la lumină. Lucrurile nespuse trebuie mărturisite și recunoscute. Tot ce este secret și ascut trebuie făcut limpede. Este o luptă grea până când păcatul este admis în mod deschis, dar Dumnezeu sfarămă porțile de bronz și rupe zăvoarele de fier.
Din momentul în care mărturisirea păcatului este făcută în prezența unui frate creștin, ultima fortăreață a justificării personale este abandonată. Păcătosul se predă; renunță la tot răul său. Își dă inima lui Dumnezeu și găsește iertarea pentru toate păcatele sale în părtășia cu Isus Hristos și cu fratele său. Păcatul spus, recunoscut și-a pierdut toată puterea lui. A fost descoperit și judecat ca și păcat. Nu mai poate rupe părtășia în bucăți. Acum părtășia poartă păcatul fratelui. Nu mai este singur cu păcatul său pentru că l-a izgonit. Acum el stă în părtășia păcătoșilor care trăiesc prin harul lui Dumnezeu și crucea lui Isus Hristos… Păcatul făcut l-a separat de părtășie, a făcut din toată închinarea lui aparentă o prefăcătorie; păcatul mărturisit l-a ajutat să definească adevărata părtășie cu frații în Isus Hristos.
Dietrich Bonhoeffer- Life Together ( 112-113, New York: Harper and Row, 1954)
Partajează asta:
Despre mândrie
Îmi aduc aminte de o cuvântare susţinută de „mentorul” meu. Eram mai mulţi tineri şi ne-a zis să ne întoarcem către cel de lângă noi şi să-i spunem următoarele cuvinte: „Tu eşti mai bun decât mine!”. Prima dată mi-am spus în sinea mea: „Dar de ce să-i zic asta?”, apoi, după ce m-am gândit mai bine, întrebarea s-a modificat puţin: „De ce nu?”.
Noi, românii, avem o zicală care spune multe despre natura umană: „Decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş”. Ce înţeleg eu de aici? Că unul dintre cele mai grele lucruri pe care sunt oamenii dispuşi să le facă, este să renunţe la ego, la orgoliu şi să se recunoască „inferiori” altora. Mulţi dintre noi mai degrabă ne-am petrece toată viaţa invidiind astfel de persoane, punându-le beţe în roate, bucurându-ne de eşecurile lor, decât să admitem că ei sunt peste noi în anumite lucruri. Orice, dar…
Vezi articolul original 391 de cuvinte mai mult
Partajează asta:
Goana după membri
Am observat un pericol pe care ne paște pe noi, păstorii: ispita alergării după membri cu orice preț.
Când știi că un păstor suferă de sindromul „goana după membri”? Când motivul pentru care botează o persoană este altul decât transformarea interioară realizată de Duhul Sfânt sau este gata să nu se intereseze prea mult despre situația unei persoane ce vrea să se mute cu membralitatea în biserica respectivului păstor.
Vom privi la prima situație care e mult mai întâlnită. Pentru ce alte motive poate boteza un păstor o persoană? Continuă lectura
La început era Cuvântul. 