Păcatul revendică omul doar pentru sine. Îl scoate din comunitate. Cu cât o persoană este mai izolată, cu atât mai distructivă va fi puterea păcatului asupra sa și cu cât este mai implicat în el, cu atât izolarea lui este mai dezastruasă. Păcatul dorește să rămână necunoscut. Evită lumina. În întunericul celor neexprimate otrăvește întreaga ființă a unei persoane. Acest lucru se poate întâmpla chiar în mijlocul unei comunități pioase. Prin mărturisire, lumina Evangheliei rupe întunericul și izolarea inimii. Păcatul trebuie adus la lumină. Lucrurile nespuse trebuie mărturisite și recunoscute. Tot ce este secret și ascut trebuie făcut limpede. Este o luptă grea până când păcatul este admis în mod deschis, dar Dumnezeu sfarămă porțile de bronz și rupe zăvoarele de fier.

Din momentul în care mărturisirea păcatului este făcută în prezența unui frate creștin, ultima fortăreață a justificării personale este abandonată. Păcătosul se predă; renunță la tot răul său. Își dă inima lui Dumnezeu și găsește iertarea pentru toate păcatele sale în părtășia cu  Isus Hristos și cu fratele său. Păcatul spus, recunoscut și-a pierdut toată puterea lui. A fost descoperit și judecat ca și păcat. Nu mai poate rupe părtășia în bucăți. Acum părtășia poartă păcatul fratelui. Nu mai este singur cu păcatul său pentru că l-a izgonit. Acum el stă în părtășia păcătoșilor care trăiesc prin harul lui Dumnezeu și crucea lui Isus Hristos… Păcatul făcut l-a separat de părtășie, a făcut din toată închinarea lui aparentă o prefăcătorie; păcatul mărturisit l-a ajutat să definească adevărata părtășie cu frații în Isus Hristos. 

Dietrich Bonhoeffer- Life Together ( 112-113, New York: Harper and Row, 1954)