Obiecții față de homeschooling: socializarea (2)

Obiecție: Fără școală, copiii nu au cum să socializeze și vor deveni niște adulți ciudați din punct de vedere social

Răspuns: Școala publică oferă posibilitatea de socializare cu alți copii fără doar și poate. Nu înseamnă însă că este singurul mod prin care pot socializa copiii. De asemenea, simpla socializare nu este automat ceva bun, contează și calitatea relațiilor și contribuția pe care o aduce fiecare copil la acele relații.

Ne aruncăm copiii în școli ca într-o roată a norocului. Continuă lectura

Anunțuri

Cazul Bodnariu și pedeapsa fizică. S-o folosim sau nu? Dacă da, cum?

Subiectul cel mai fierbinte din mediul evanghelic a ajuns și în spațiul media din România și nu numai. În prim plan se discută intens despre faptul că familia Bodnariu și-a bătut copiii. Hotnews prezintă statistici îngrijorătoare despre pedepsele corporale aplicate de părinți copiilor în România. Cred că e un lucru constructiv că se ridică această problemă într-o țară în care copiii sunt abuzați fizic alarmant de mult. Ca parinte m-am frământat cu această întrebare de ceva vreme. E etic sau nu? E drept față de copil? E pedeapsa corporală în toate situațiile abuz?

Manualele de psihologie, începând cu secolul trecut, ostracizează pedeapsă fizică și o consideră mama tuturor răutăților comportamentale și de ordin psihologic. Dar dacă ar fi așa, înseamnă că toți copiii care n-au avut parte de pedepse fizice ar trebui să fie oameni mai echilibrați, să zicem cu mici sau nicio problemă ce ține de stima de sine, încredere sau probleme asemănătoare, nu? Dacă ar fi să credem ce ne spune psihologia modernă, înseamnă că pedeapsa supremă este să-ți lovești copilul. Țipatul, cuvintele răutăcioase, subestimarea, atitudinile și acțiunile de felul acestora situându-se sub efectul devastator al pedepsei corporale. Cuvintele nu vor putea să provoace niciodată atâta durere și distrugere cât provoacă loviturile. Sigur, nimeni nu neagă efectele acestora, dar întotdeauna, conform psihologiei moderne, efectele negative vor fi mai mici în comparație cu cele create de pedeapsa fizică.

O altă problemă pe care n-o spun statisticile și manualele de psihologie este cum sunt pedepsiți copiii care sfârșesc rău. Absolut orice formă de pedeapsă fizică devine abuz conform statisticilor. Dar una este să-ți snopești copilul în bătaie la mânie și alta este să o faci în scop educativ. În scop educativ îi lăsăm să sufere fizic și în alte situații. De exemplu, după ce i-ai spus de vreo 30 de ori să nu atingă soba, îți dai seama că singurul mod în care își va învăța lecția este lăsându-l să pună mână pe ea. Deși cauza durerii e căldura produsă de foc, ai fi putut foarte bine să previi durerea propriului copil. Ca părinte, în situația dată, ești responsabil de durerea copilului. Dar această durere are scop educativ și s-a întâmplat într-un mediu supravegheat și controlat.

Cu siguranță că există abuzuri ale pedepsei corporale în țara noastră și nu numai, dar asta nu înseamnă că absolut orice părinte care folosește pedeapsa corporală asupra copiilor își abuzează copiii. Diferența dintre abuz și pedeapsă e determinată de scop și felul în care este aplicată pedeapsa. Aici pot înțelege că organele statale doresc eliminarea abuzurilor amendând orice pedeapsă fizică provocată de vreun adult asupra copilului. Dar abuzul verbal, emoțional și toate celelalte forme de abuz pot scăpa mult mai ușor și au, fără doar și poate, efecte cel puțin la fel de devastatoare ca abuzul fizic.

Linia dintre etic și neetic în aplicarea pedepsei corporale este una fină. Am ajuns însă la concluzia că și disciplinarea corporală e o formă viabilă de educare a copilului. Cartea Proverbe abundă în versete care menționează pedeapsa corporală pentru îndreptarea copilului și îndepărtarea „nebuniei.” Știu, fundamentalist, bătut în cap, etc. Înainte de a mă cataloga, uitați în ce condiții văd aplicarea pedepsei fizice la copii: Continuă lectura

Fiul meu, luna mea

A fi părinte e minunat. Mă pierd uneori uitându-mă la fiul nostru cum doarme, așa de drag îmi este și nu-mi vine să-mi mai iau privirea sau gândul de la el. Dumnezeu dă o responsabiliate unică părinților. Tatăl are partea lui, iar mama partea ei. Fiecare, prin viața lui, și cei doi împreună, își cresc odrasla după chipul și asemănarea lor, despre Set spunându-se că a fost creat după chipul și asemănarea părintelui său, Adam (Geneza 5:3).

Acum mai bine de jumătate de an m-au lovit puternic cuvintele tatălui meu când mi-a spus: „Semeni mai mult cu mine decât ai vrea să crezi tu.” Nu se referea la fizic. Și chiar așa este. Ne asemănăm în caracter, principii și gândire cu părinții noștri mult mai mult decât conștientizăm.

Copiii sunt reflexia părinților, iar acest lucru va începe să se vadă cât de curând și în viața fiului meu. La fel cum luna reflectă noaptea lumina care vine de la soare, la fel și copiii noștri reflectă viața noastră.

E bine știut că cei mici rețin informația foarte repede și o dau mai departe. Nu de puține ori am auzit perle din „dormitor” pe care părinții nu voiau să le spună în public. Copiii au reflectat ceea ce au auzit.

Fiul meu este luna mea, iar eu sunt soarele lui. De aceea trebuie să strălucesc cât mai bine și frumos ca el să reflecte un caracter curat. Grea povară, motivatoare responsabilitate.