Fiul meu, luna mea

A fi părinte e minunat. Mă pierd uneori uitându-mă la fiul nostru cum doarme, așa de drag îmi este și nu-mi vine să-mi mai iau privirea sau gândul de la el. Dumnezeu dă o responsabiliate unică părinților. Tatăl are partea lui, iar mama partea ei. Fiecare, prin viața lui, și cei doi împreună, își cresc odrasla după chipul și asemănarea lor, despre Set spunându-se că a fost creat după chipul și asemănarea părintelui său, Adam (Geneza 5:3).

Acum mai bine de jumătate de an m-au lovit puternic cuvintele tatălui meu când mi-a spus: „Semeni mai mult cu mine decât ai vrea să crezi tu.” Nu se referea la fizic. Și chiar așa este. Ne asemănăm în caracter, principii și gândire cu părinții noștri mult mai mult decât conștientizăm.

Copiii sunt reflexia părinților, iar acest lucru va începe să se vadă cât de curând și în viața fiului meu. La fel cum luna reflectă noaptea lumina care vine de la soare, la fel și copiii noștri reflectă viața noastră.

E bine știut că cei mici rețin informația foarte repede și o dau mai departe. Nu de puține ori am auzit perle din „dormitor” pe care părinții nu voiau să le spună în public. Copiii au reflectat ceea ce au auzit.

Fiul meu este luna mea, iar eu sunt soarele lui. De aceea trebuie să strălucesc cât mai bine și frumos ca el să reflecte un caracter curat. Grea povară, motivatoare responsabilitate.

Reclame

Momentul când afli că vei fi…tată

Există clipe pe care le prețuim mai mult ca altele. Momentele unice devin amintiri pe care le purtăm cu noi în mormânt și cine știe dacă nu și după. Unele ne sunt mai dragi decât altele.

Înmagazinăm chiar și acele clipe dureroase și nu le putem alunga din minte. Și clipele bune, și clipele rele ne modelează și devin parte a ființei noastre.

Momentul în care afli că o persoană dragă a murit îți rămâne mereu în amintire. Continuă lectura