Săptamâna trecută a apărut a treia emisiune înregistrată la CredoTV pe subiectul divorțului. Am discutat și subiecte mai sensibile precum violența conjugală (min 28.00), dileme ce țin de moralitate și ilegalitate și alte cazuri. Ultima emisiune, încă nepublicată, va fi o serie de statistici legate de divorț în Europa și România în ultimii 60 de ani aproximativ.
divorț
Copiii divorțurilor noastre
Text scris în martie 2019
Fiecare părinte își iubește copiii. Unii și-au donat organele din dragoste pentru ei. Alții și-au dat chiar viața pentru ei protejându-i de un glonț sau un cuțit, de un om băut sau vreo persoană oarbă de furie. Sunt puțini părinții cărora li se cere actul suprem. Noi, ceilalți, ne arătăm dragostea față de copiii noștri prin gesturile mici și multe.
Muncim (și) din dragoste pentru ei. Îi hrănim și îi schimbăm, îi educăm, îi învățăm, îi certăm, îi ajutăm; toate din dragoste. Ne-am da și viața pentru ei, nu? Dar o întrebare mă macină. De ce divorțăm? Am auzit părinți fiind 100% convinși și convingători că divorțează de dragul copiilor. Decât un mediu toxic și plin de ceartă mai bine despărțiți și în liniște. Dar oare acestea sunt singurele variante posibile? Oare, din moment ce a existat cândva, nu poate să mai fie armonie, dragoste, iertare și tot ce este frumos într-o familie?
Ne-am da viața pentru ei, dar nu timpul nostru.
Ne-am da organele, dar să ne lase să fim egoiști în continuare.
Ne dăm din timpul nostru ca să muncim pentru ei, dar să nu ne ceară să le acordăm lor timpul acela ca să facem ce vor ei și nu ce vrem noi.
Copiii dau sens părinților. În mod curios, chiar și divorțurilor unora. Și fără să știm, ne mințim singuri. Altfel n-am mai putea trăi cu noi înșine.
Îi acoperim cu pătura în noaptea târzie gândindu-ne că le este frig. Dar cine va fi lângă ei să le acopere sufletele cu dragoste? Le cumpărăm hrană bio ca să-i ferim de E-uri și toxine, dar cine va fi lângă ei să le păzească sufletul de răul lumii? Le oferim tot ce au nevoie și-și doresc, dar cine le va oferi un exemplu demn de urmat? Le oferim un acoperiș deasupra capului, dar cine va fi lângă ei arătându-le cum să-și păstreze mintea curată? Îi încurajăm la obiceiuri bune, dar le suntem exemplu negativ. Îi îndemnăm la puritate și ne dorim asta pentru ei, dar le lăsăm mamele pentru alte femei.
Ei, copiii divorțurilor noastre, cei pe care-i folosim ca pe un scut ca să ne justificăm câteodată și ca pe o armă ca să rănim când dorim, ar trebui să fie cea mai importantă lecție a altruismului. Dar prin ei nu facem decât să justificăm adâncimile marianice ale egocentrismului propriu.
Datorită lor ar trebui să iertăm mai mult și totuși ajungem să fim mai cinici, mai răi, mai neiertători.
Datorită lor ar trebui să fim mai fericiți și totuși suntem mai nefericiți, mai hâtri, mai orbi.
Datorită lor ar trebui să zâmbim mai mult și totuși grimasele înfierate pe chipul nostru ne trădează de parcă am fi într-o distopie kafkiană.
Datorită lor ar trebui să învățăm altruismul, dar noi, prin ei, ne justificăm egoismul. Oare nu e o tragedie?
Ajungem să ne folosim de ei, copiii dragostei noastre, ca să ne justificăm păcatele. Și din copiii dragostei noastre devin copiii divorțurilor noastre.
Dar nu-i nimic, le dăm un telefon și le spunem cât îi iubim.
Le cumpărăm haine și jucării și ne mințim că suntem părinți buni.
Îi iubim, dar nu mai mult decât curviile noastre, divorțurile noastre, plăcerile noastre.
Nu-i așa că e mai ușor să le spunem că-i iubim decât să le demonstrăm asta cu ORICE preț?
Adevărul este că, mai presus de copiii noștri, ne iubim pe noi înșine și păcatele noastre.
Și astfel devenim părinții divorțurilor lor.
Partajează asta:
Erasmus, Luther și căsătoria
Reforma nu e domeniul meu de specialitate. Sunt destui specialiști pe acest subiect încât am zis să li-l las lor, de-asta nu m-a preocupat foarte mult. Perspectiva asupra căsătoriei și divorțului, subiecte asupra cărora am un mare interes, a fost însă influențată foarte mult de reformatori, și mai ales de Luther. Ah, și să nu-l uit pe Erasmus, acel „semi-protestant sub acoperire” 🙂 Din moment ce anul acesta sărbătorim 500 de ani de la începerea reformei am zis să vedem cum au văzut cei mai importanți reformatori căsătoria și divorțul.
Erasmus (1466-1536), cunoscutul umanist și teolog catolic, a reintepretat textele despre divorț și a sugerat că Mt. 5:32 ar trebui interpretat în ton cu predica de pe munte, adică într-un mod mai puțin legalist, iar Mt. 19 și Marcu 10 sunt texte adresate ucenicilor care sunt membri dedicați ai împărăției și nu oamenilor de rând. Rom. 7:2-3 și 1 Cor. 7:39 nu sunt texte care să aibă de a face cu divorțul așa că nu pot fi invocate. Concluzia sa este că Pavel permite divorțul și recăsătorirea după ce un credincios a fost părăsit de necredincios, iar excepția Domnului permite recăsătorirea după divorțul ce are ca motiv adulterul.[1]
Luther[2] a fost primul reformator important care a permis divorțul și recăsătorirea pentru adulter și părăsirea căminului conjugal de către un necredincios, la fel ca Erasmus. Acesta adaugă la aceste două motive prezentate în comentariul asupra cărții Matei și alte motive pe care le prezintă în predica „Starea familiei” (1519) și anume situațiile în care „soțul sau soția nu sunt echipați pentru căsătorie din cauza deficiențelor naturale sau de trup de orice fel” și refuzul de a oferi partenerului drepturile conjugale.[3] Prin primul motiv are în vedere incestul (specifică situația în care soții au aceeași mamă), dar repudiază în aceeași predică părăsirea partenerului în cazul invalidității. Cel din urmă motiv îl argumentează arătând importanța pe care Pavel o acordă relațiilor sexuale în cadrul căsătoriei în prima parte din 1 Cor. 7 și susține că neîndeplinirea datoriei conjugale este contrară căsătoriei și duce la dizolvarea acesteia. Laxitatea lui Luther față de divorț și recăsătorire se vede clar în următorul citat:
Oh, cât de vastă este ignoranța despre Dumnezeu în inima omului încât nu poate distinge între o poruncă a lui Dumnezeu și tradiția oamenilor. A avea una, două, trei sau patru soții în succesiune este o căsătorie [legitimă] și nu este contrar lui Dumnezeu; oare ce poate preveni imoralitatea și adulterul, care sunt împotriva poruncii lui Dumnezeu?[4]
În „Captivitatea babiloniană a Bisericii” (1520) încurajează acceptarea ideii unui tată surogat, iar în cazul în care soțul impotent nu e de acord și refuză să divorțeze, o încurajează pe soția acestuia să meargă într-o regiune necunoscută unde poate contracta o altă căsătorie. Continuă lectura
Partajează asta:
Standardul moral al Legii și idealul moral al lui Dumnezeu
Următorul pasaj este preluat din lucrarea de dizertație. Acesta este rupt din capitolul în care analizez Mt. 19 și cuvintele Mântuitorului privitoare la Legea despre divorț. Fiind rupt din context, vă rog să-l tratați ca atare:
Fariseii percep răspunsul Domnului ca pe o desființare totală a dreptului la divorț și obiectează aducând în discuție Legea ce permite divorțul (Deut. 24:1-4). Desființarea divorțului de către Isus este probabil echivalată de aceștia cu desființarea Legii. Răspunsul Domnului nu atacă logica lor (din contră, o confirmă), ci permanența Legii. Hristos prezintă motivul pentru care Legea mozaică îngăduie divorțul și recăsătorirea ca mai apoi să facă din nou referire la Legea creației.[1]
Termenul σκληροκαρδία este exprem de important. Acesta arată că Legea permite divorțul din pricina nivelului moral al societății evreiești la vremea la care a fost dată și este „o concesie față de slăbiciunea umană”.[2] Poziția erasmiană justifică deseori Deut. 24:1-4 în lumina învățăturii lui Isus considerând că există motive legitime pentru care divorțul și recăsătorirea sunt permise în Lege.[3] Mt. 19:7-8 desființează Deut. 24:1-4 care, deși nu mandata divorțul și recăsătorirea, îl permitea. Dorința de armonizare a Legii cu Noul Testament este motivată de versete precum Rom. 7:12 care spun că „Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” sau 1 Tim. 1:8 („noi ştim că Legea este bună”). Întrucât Dumnezeu a dat Legea, consideră susținătorii armonizării, aceasta trebuie să reflecte caracterul desăvârșit al lui Dumnezeu și să fie sfântă în totalitatea ei. Pe baza acestui raționament nu doar că divorțul și recăsătorirea din Deut. 24 trebuie justificate într-un fel sau altul, ci și sclavia, poligamia cât și alte cutume sociale legiferate în Pentateuh. Acestea sunt cu siguranță contrare caracterului sfânt al lui Dumnezeu. Justificarea acestora ar însemna subminarea unora din principiile nou-testamentare. Calea logică mai ușoară este schimbarea perspectivei asupra Legii mozaice în lumina cuvintelor Mântuitorului. Vorbind despre Lege și standardele etice, Wenham scrie:
Legea stabilește standardele minime de comportament care, dacă sunt încălcate, produc sancțiuni. Aceasta impune reguli instituțiilor precum căsătoria și sclavia, dar nu prescrie idealurile comportamentului în căsătorie… În majoritatea societăților ce este impus în lege nu este totuna cu ce cred membri integri ai acelei societăți că este dezirabil din punct de vedere social sau cu atât mai puțin ce cred că este ideal. Există o legătură între idealurile morale și lege, dar legea tinde să fie un compromis pragmatic între idealurile legiuitorului și ce poate fi impus în practică. Legea impune un standard minim de comportare… Legea, în general, stabilește care este podeaua comportamentului social, nu prescrie un tavan etic.[4]
Wenham continuă și aplică argumentul său la căsătorie:
Deși legea nu cerea monogamia soților evrei, poate pentru că era greu de impus, este clar că scriitorii biblici nu se așteptau ca oamenii să trăiască doar după lege. Ei sperau la un comportament mai bun. Monogamia pe viață a fost intenția Creatorului, iar cei care nu urmează acest tipar vor avea dificultăți.[5]
Pe lângă aceste observații excelente ale lui Wenham mai trebuie spus că (în general, dar afirmația nu trebuie luată în sens absolut) Legea avea rolul de a limita consecințele comportamentului propriu asupra vieții unei alte persoane și deseori acesta este criteriul pentru minimul etic oferit de lege. De exemplu, furtul este interzis pentru că încalcă dreptul la proprietate al altei persoane. Curvia era privită asemănător furtului, o relație ilicită cu soția unui alt bărbat însemnând încălcarea drepturilor acestuia. Sperjurul afecta libertatea, dreptul la proprietate sau putea duce chiar la moartea unei persoane. Prin urmare, scopul Legii per se era bun, dar nu reprezenta idealul moral. Legea avea rolul de a scoate în evidență răul și de a-l limita, dar nu reflectă nicidecum idealul divin în orice situație. Și Piper are o poziție asemănătoare lui Wenham:
…Există legi în Vechiul Testament care nu sunt expresii ale voii lui Dumnezeu pentru orice vreme, ci expresii a cum trebuie administrat cel mai bine păcatul într-un anume popor la un moment anume. Divorțul nu este niciodată poruncit și niciodată instituit în Vechiul Testament. Dar a fost permis și reglementat – la fel cum poligamia a fost permisă și reglementată și la fel cum anumite tipuri de slavie au fost permise și reglementate. Isus spune aici că această permisie nu reflectă idealul lui Dumnezeu pentru poporul lui; permisia reflectă împietrirea inimii umane.[6]
Nu e de mirare că Pavel spune că Legea poate fi rezumată la iubirea aproapelui (Rom. 13:9, Gal. 5:14). Protejarea dreptului aproapelui este scopul principal al Legii mozaice.
[1] Craig L. Blomberg, Matthew (Nashville: Broadman Press, 1992), 291.
[2] Jacques Dupont, Mariage et divorce dans l’Évangile: Matthieu 19, 3-12 et parallèles (Bruges: Desclee de Brouwer, 1959), 18-19.
[3] John Murray, Divorce (Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing, 1961), 3-16; David John Atkinson, To Have and to Hold: the Marriage Covenant and the Discipline of Divorce (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1981), 100-106.
[4] Gordon J. Wenham, Story as Torah: Reading the Old Testament Ethically (Edinburgh: T&T Clark, 2000), 80.
[5] Wenham, Story as Torah, 86.
[6] John Piper și Noël Piper, This Momentary Marriage: A Parable of Permanence (Wheaton: Crossway Books, 2012), 160.
Partajează asta:
Campanie video împotriva divorțului în China. Absolut genială
Nu cred că o astfel de campanie ar strica în România, în Europa sau în orice altă țară vestică. Cei care cochetați cu gândul divorțului, urmăriți-l. Gândiți-vă la trecut. Amintirile construite împreună sunt una dintre rădăcinile greu de tăiat, nu știu cum reușesc unii să le îndepărteze atât de ușor. Aveți voie să vă îmbrățișați soțul sau soția imediat după ce veți termina de vizionat.
Partajează asta:
Despre poziția excepției „în afară de pricină de curvie” în Matei 5:32 și 19:9
În acest articol îmi propun să facem puțină hermeneutică a sintaxei. Sintaxa este o „ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul îmbinării cuvintelor în procesul vorbirii.” (dexonline.ro) Nu e tot una a spune „câinele l-a mușcat pe stăpân” cu „stăpânul l-a mușcat pe câine.” Ordinea cuvintelor este esențială.
Matei este singurul evanghelist dintre sinoptici care introduce o clauză excepțională în textele în care Mântuitorul se adresează problemei divorțului. O face prima oară în predica de pe Munte (Matei 5) iar a doua oară în episodul pornit dintr-o discuție cu opozanții lui (Matei 19), episod paralel cu Marcu 10.
Atât în Matei 5:32 cât și în Matei 19:9 poziția excepției în frază rămâne nealterată. Cu siguranță acest lucru nu e la întâmplare. Ce putem spune despre poziția excepției din 5:32 este valabil și cu privire la 19:9 și vice-versa.
Nu doar că poziția excepției este identică în cele două versete plasate în două contexte diferite, dar și informația rostită anterior excepției, „oricine își lasă nevasta”, este identică.
E drept că informația de după excepție diferă parțial în cele două versete, dar acum ne vom ocupa strict de sintaxa excepției și de informația anterioară clauzei excepționale.
Jacques Dupont face următoarea observație cu privire la 19:9, valabilă și Continuă lectura
Partajează asta:
Mediul evanghelic are nevoie de un dialog serios privitor la problema divorțului. Recomandări de lectură
Divorțul e un atac diabolic asupra familiei. E o problemă ce va duce la o criză aprigă a evanghelicilor dacă pastorii nu realizează gravitatea acesteia și nu vor căuta să înțeleagă principiile biblice săpând adânc și luptându-se să descopere intenția lui Dumnezeu. Acum nu se vede asta, avem cazuri de divorț relativ puține în biserici, dar oricum mai multe ca acum 30-40 de ani. Viitorul nu sună bine și dacă nu se va lua o poziție fermă, problema se va transforma într-o criză națională, o criză cu care evanghelicii americani se confruntă de aproape jumătate de secol.
Iată câteva aspecte esențiale ce trebuie înțelese de orice slujitor: Continuă lectura
La început era Cuvântul. 