De ce să votăm răul cel mai mic duminică?

În două zile vor fi alegeri. Un grup destul de mare de creștini are o mare dilemă morală: să votez răul cel mai mic sau mai bine să nu-mi mânjesc conștiința? Înțeleg perfect această dilemă și, personal, mi-aș dori să pot vota candidați care știu că vor acționa ireproșabil. Dar asemenea candidați nu există, indiferent de partid. Hristos nu este pe listele de alegeri, din păcate. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne ghidăm după principiile lui Hristos. Totuși, noi nu suntem încă în Împărăția lui Hristos, ci trăim într-o țară care are legi decise de oameni păcătoși. Răul este peste tot și în toți. Chiar și în cei răscumpărați. Răul a existat chiar și în Israel când avea o lege dată de Dumnezeu. De ce? Pentru că scopul legii nu este eliminarea răului, o imposibilitate pe pământ, ci limitarea răului (despre scopul legii mozaice și idealul lui Dumnezeu vezi ACEST articol).

Este adevărat că în Împărăția a lui Dumnezeu, Hristos dorește ca „cetățenii” să nu se mai ghideze după minimul legal, ci să trăiască după standardul moral absolut. Dacă standardul Legii mozaice limita răul, Legea Împărăției are ca standard eliminarea răului. În această Împărăție, Dumnezeu are drept deplin asupra întregii creații și orice abatere este un afront adus ființei Sale. În Împărăția lui Dumnezeu standardul moral devine totuna cu standardul legal, distincția dintre cele două (prezentă în Legea Împărăției lui Israel) fiind anulată.  Dar așa cum spuneam, noi nu trăim în Împărăția lui Hristos încă, o Împărăție spirituală, de o natură total diferită de orice guvern pământesc. De aceea trebuie să votăm oameni păcătoși care vor vota legi sperând că legile respective vor limita răul și nu-l vor amplica. Votarea răului cel mai mic are ca scop tocmai limitarea răului. Știu că nu ne place această idee, dar nu avem ce face. Legea nu va putea elimina niciodată răul pentru că răul este în noi. Dar va putea limita răul social.

Dacă acest argument nu v-a convins să mergeți la vot, trebuie să știți că absenteismul nu înseamnă că nu votați. Din contră. Nevotarea are la fel de multă putere ca votarea. Ba chiar mai multă.

Știți care sunt cele mai importante alegeri politice din România? Nu cele prezidențiale, ci cele de duminică, cele parlamentare. Și totuși, prezența la vot este cu aproximativ 20% mai scăzută la alegerile parlamentare decât la cele prezidențiale! De ce? Este posibil ca să fim influențați de modelul american care este o republică prezidențială, și nu republică parlamentară ca multe din țările europene, și să credem că cele parlamentare nu sunt la fel de importante ca alegerea „celui mai puternic om din stat.” România este republică parlamentară fie că ne place sau nu. Duminică alegem aproape 500 de oameni care decid soarta poporului și au mai multă putere decât președintele. Din păcate, cei care ajung la putere nu sunt deciși de cei aproximativ 40% care votează, ci de cei 60% care stau acasă și nu votează. Fiecare persoană care nu votează face ca fiecare vot exprimat să însemne mai mult din punct de vedere procentual. Este în avantajul partidului cu cel mai mare număr de voturi să stați acasă. Conform sondajelor de anul acesta este vorba de PSD. Nici eu nu rezonez în totalitate cu partidul pe care-l voi alege, dar cred am obligația să-mi exprim votul. Dacă nu o voi face, o vor face alții în locul meu și cu cât prezența la vot este mai mică, cu atât votul celor care se prezintă la vot va conta mai mult și votul va fi mai puțin reprezentativ pentru poporul nostru.

Dacă dumneavoastră nu votați din cauza conștiinței, eu tocmai din cauza conștiinței mele votez. M-aș simți cu mult mai vinovat ca prin absența mea să dau și mai multă putere altora să aleagă conduși de interese care n-au deloc scopul de a limita răul, ci de a-și vedea interesul împlinit, lucru ce duce la creșterea răului social.

De ce votez răul cel mai mic? Pentru că, prin absenteism, voi vota de fapt răul cel mai mare, iar conștiința mea ar fi mult mai pătată în acest caz.

Reclame

Standardul moral al Legii și idealul moral al lui Dumnezeu

Următorul pasaj este preluat din lucrarea de dizertație. Acesta este rupt din capitolul în care analizez Mt. 19 și cuvintele Mântuitorului privitoare la Legea despre divorț. Fiind rupt din context, vă rog să-l tratați ca atare:

Fariseii percep răspunsul Domnului ca pe o desființare totală a dreptului la divorț și obiectează aducând în discuție Legea ce permite divorțul (Deut. 24:1-4). Desființarea divorțului de către Isus este probabil echivalată de aceștia cu desființarea Legii. Răspunsul Domnului nu atacă logica lor (din contră, o confirmă), ci permanența Legii. Hristos prezintă motivul pentru care Legea mozaică îngăduie divorțul și recăsătorirea ca mai apoi să facă din nou referire la Legea creației.[1]

Termenul σκληροκαρδία este exprem de important. Acesta arată că Legea permite divorțul din pricina nivelului moral al societății evreiești la vremea la care a fost dată și este „o concesie față de slăbiciunea umană”.[2] Poziția erasmiană justifică deseori Deut. 24:1-4 în lumina învățăturii lui Isus considerând că există motive legitime pentru care divorțul și recăsătorirea sunt permise în Lege.[3] Mt. 19:7-8 desființează Deut. 24:1-4 care, deși nu mandata divorțul și recăsătorirea, îl permitea. Dorința de armonizare a Legii cu Noul Testament este motivată de versete precum Rom. 7:12 care spun că „Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” sau 1 Tim. 1:8 („noi ştim că Legea este bună”). Întrucât Dumnezeu a dat Legea, consideră susținătorii armonizării, aceasta trebuie să reflecte caracterul desăvârșit al lui Dumnezeu și să fie sfântă în totalitatea ei. Pe baza acestui raționament nu doar că divorțul și recăsătorirea din Deut. 24 trebuie justificate într-un fel sau altul, ci și sclavia, poligamia cât și alte cutume sociale legiferate în Pentateuh. Acestea sunt cu siguranță contrare caracterului sfânt al lui Dumnezeu. Justificarea acestora ar însemna subminarea unora din principiile nou-testamentare. Calea logică mai ușoară este schimbarea perspectivei asupra Legii mozaice în lumina cuvintelor Mântuitorului. Vorbind despre Lege și standardele etice, Wenham scrie:

Legea stabilește standardele minime de comportament care, dacă sunt încălcate, produc sancțiuni. Aceasta impune reguli instituțiilor precum căsătoria și sclavia, dar nu prescrie idealurile comportamentului în căsătorie… În majoritatea societăților ce este impus în lege nu este totuna cu ce cred membri integri ai acelei societăți că este dezirabil din punct de vedere social sau cu atât mai puțin ce cred că este ideal. Există o legătură între idealurile morale și lege, dar legea tinde să fie un compromis pragmatic între idealurile legiuitorului și ce poate fi impus în practică. Legea impune un standard minim de comportare… Legea, în general, stabilește care este podeaua comportamentului social, nu prescrie un tavan etic.[4]

Wenham continuă și aplică argumentul său la căsătorie:

Deși legea nu cerea monogamia soților evrei, poate pentru că era greu de impus, este clar că scriitorii biblici nu se așteptau ca oamenii să trăiască doar după lege. Ei sperau la un comportament mai bun. Monogamia pe viață a fost intenția Creatorului, iar cei care nu urmează acest tipar vor avea dificultăți.[5]

Pe lângă aceste observații excelente ale lui Wenham mai trebuie spus că (în general, dar afirmația nu trebuie luată în sens absolut) Legea avea rolul de a limita consecințele comportamentului propriu asupra vieții unei alte persoane și deseori acesta este criteriul pentru minimul etic oferit de lege. De exemplu, furtul este interzis pentru că încalcă dreptul la proprietate al altei persoane. Curvia era privită asemănător furtului, o relație ilicită cu soția unui alt bărbat însemnând încălcarea drepturilor acestuia. Sperjurul afecta libertatea, dreptul la proprietate sau putea duce chiar la moartea unei persoane. Prin urmare, scopul Legii per se era bun, dar nu reprezenta idealul moral. Legea avea rolul de a scoate în evidență răul și de a-l limita, dar nu reflectă nicidecum idealul divin în orice situație. Și Piper are o poziție asemănătoare lui Wenham:

…Există legi în Vechiul Testament care nu sunt expresii ale voii lui Dumnezeu pentru orice vreme, ci expresii a cum trebuie administrat cel mai bine păcatul într-un anume popor la un moment anume. Divorțul nu este niciodată poruncit și niciodată instituit în Vechiul Testament. Dar a fost permis și reglementat – la fel cum poligamia a fost permisă și reglementată și la fel cum anumite tipuri de slavie au fost permise și reglementate. Isus spune aici că această permisie nu reflectă idealul lui Dumnezeu pentru poporul lui; permisia reflectă împietrirea inimii umane.[6]

Nu e de mirare că Pavel spune că Legea poate fi rezumată la iubirea aproapelui (Rom. 13:9, Gal. 5:14). Protejarea dreptului aproapelui este scopul principal al Legii mozaice.

[1] Craig L. Blomberg, Matthew (Nashville: Broadman Press, 1992), 291.

[2] Jacques Dupont, Mariage et divorce dans l’Évangile: Matthieu 19, 3-12 et parallèles (Bruges: Desclee de Brouwer, 1959), 18-19.

[3] John Murray, Divorce (Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing, 1961), 3-16; David John Atkinson, To Have and to Hold: the Marriage Covenant and the Discipline of Divorce (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1981), 100-106.

[4] Gordon J. Wenham, Story as Torah: Reading the Old Testament Ethically (Edinburgh: T&T Clark, 2000), 80.

[5] Wenham, Story as Torah, 86.

[6] John Piper și Noël Piper, This Momentary Marriage: A Parable of Permanence (Wheaton: Crossway Books, 2012), 160.