Erasmus, Luther și căsătoria

Reforma nu e domeniul meu de specialitate. Sunt destui specialiști pe acest subiect încât am zis să li-l las lor, de-asta nu m-a preocupat foarte mult. Perspectiva asupra căsătoriei și divorțului, subiecte asupra cărora am un mare interes, a fost însă influențată foarte mult de reformatori, și mai ales de Luther. Ah, și să nu-l uit pe Erasmus, acel „semi-protestant sub acoperire” 🙂 Din moment ce anul acesta sărbătorim 500 de ani de la începerea reformei am zis să vedem cum au văzut cei mai importanți reformatori căsătoria și divorțul.

Erasmus (1466-1536), cunoscutul umanist și teolog catolic, a reintepretat textele despre divorț și a sugerat că Mt. 5:32 ar trebui interpretat în ton cu predica de pe munte, adică într-un mod mai puțin legalist, iar Mt. 19 și Marcu 10 sunt texte adresate ucenicilor care sunt membri dedicați ai împărăției și nu oamenilor de rând.  Rom. 7:2-3 și 1 Cor. 7:39 nu sunt texte care să aibă de a face cu divorțul așa că nu pot fi invocate. Concluzia sa este că Pavel permite divorțul și recăsătorirea după ce un credincios a fost părăsit de necredincios, iar excepția Domnului permite recăsătorirea după divorțul ce are ca motiv adulterul.[1]

Luther[2] a fost primul reformator important care a permis divorțul și recăsătorirea pentru adulter și părăsirea căminului conjugal de către un necredincios, la fel ca Erasmus. Acesta adaugă la aceste două motive prezentate în comentariul asupra cărții Matei și alte motive pe care le prezintă în predica „Starea familiei” (1519) și anume situațiile în care „soțul sau soția nu sunt echipați pentru căsătorie din cauza deficiențelor naturale sau de trup de orice fel” și refuzul de a oferi partenerului drepturile conjugale.[3] Prin primul motiv are în vedere incestul (specifică situația în care soții au aceeași mamă), dar repudiază în aceeași predică părăsirea partenerului în cazul invalidității. Cel din urmă motiv îl argumentează arătând importanța pe care Pavel o acordă relațiilor sexuale în cadrul căsătoriei în prima parte din 1 Cor. 7 și susține că neîndeplinirea datoriei conjugale este contrară căsătoriei și duce la dizolvarea acesteia. Laxitatea lui Luther față de divorț și recăsătorire se vede clar în următorul citat:

Oh, cât de vastă este ignoranța despre Dumnezeu în inima omului încât nu poate distinge între o poruncă a lui Dumnezeu și tradiția oamenilor. A avea una, două, trei sau patru soții în succesiune este o căsătorie [legitimă] și nu este contrar lui Dumnezeu; oare ce poate preveni imoralitatea și adulterul, care sunt împotriva poruncii lui Dumnezeu?[4]

În „Captivitatea babiloniană a Bisericii” (1520) încurajează acceptarea ideii unui tată surogat, iar în cazul în care soțul impotent nu e de acord și refuză să divorțeze, o încurajează pe soția acestuia să meargă într-o regiune necunoscută unde poate contracta o altă căsătorie. Continuă lectura

Anunțuri