Satan sau Satana?

Din câte am auzit, ambele variante sunt folosite în română. Cel puțin pentru noi, prima sună a masculin și a doua a feminin. De fapt, ambele sunt masculine în limbile de proveniență, dar coincidența de terminație pare să sune a feminin pentru noi românii cel puțin.

Satan este un cuvânt evreiesc și se scrie הַשָׂטָן (Satan). Înseamnă „vrăjmaș” sau „dușman”. Cuvântul a fost tradus în Septuaginta cu διάβολος (diabolos), cuvânt ce înseamnă „acuzator, bârfitor, calomniator, defăimător.” Totuși, în Noul Testament echivalentul folosit (Matei 4:10, 12:26 etc- apare de 33 de ori în NT) este Σατανᾶς (Satanas), vocativul masculin singular fiind Σατανᾶ (Satana). De aici și cele două variante: Satan și Satana.

Prin urmare, Satana nu trebuie considerat un feminin (româna e de vină aici, terminația „a” fiind una de feminin) pentru că acest cuvânt este masculin și în ebraică și în greacă. Pentru a înlătura această confuzie este mai bine să renunțăm la varianta grecească, Satana, și să folosim cuvântul original, Satan.

Cornilescu traduce Matei 16:23 „înapoia Mea, Satano”. Desigur, nu e nici o cădere din har, dar din moment ce cuvântul nu este un feminin e mai potrivită variantă aleasă de NTR: „Înapoia Mea, Satan”. Cornilescu a încercat să păstreze vocativul aflat în textul original, dar nu a păstrat și genul. Ar fi fost ceva să traducă „Satanule” :), dar nu e vorba de un substantiv comun.

Cred că Isus a avut în vedere sensul literal al cuvântului, adică acela de vrăjmaș. Prin planurile sale, Petru era vrăjmaș al planurilor lui Isus de aceea îl și numește vrăjmaș.

Este adevărat că odată cu împrumuturile din alte limbi se schimbă genurile, dar cred că acest obstacol trebuie înlăturat cel puțin în privința numelor. Dacă limba greacă a păstrat genul cred că și noi ar trebui.

La acest articol mai vechi Teofil Stanciu comenta:

Da, cam derutați îs și lingviștii. Dicționarul etimologic și DOOM 2 consideră că e vorba de un substantiv masculin. DEX-ul zice că ar fi feminin. Se poate însă să fie vorba și despre un fel de „specializare” a termenilor. Adică, dacă e vorba de nume proprii, e masculin, dacă e vorba de substantiv comun, atunci e feminin.
În orice caz, forma în sine a cuvântului nu e edificatoare. Avem și alte substantive comune care se termină, la forma articulată hotărât, în „a”: papa, popa, riga. După cum există și nume masculine precum: Nichita, Mircea, Luca etc.
Totuși, dacă vine vorba de formele flexionare ale cuvântului, declinarea urmează, în mod reflex, paradigma substantivelor feminine: o satană… Din nou trebuie observat însă că declinarea e posibilă numai dacă substantivul este comun.
La urma urmei, aș face o observație extralingvistică: poate că e bine să rămână și la masculin și la feminim pentru că ilustrează mai limpede perfidia celui care poartă numele. Ai putea adăuga un articol și pe ideea asta, chiar dacă, strict exegetic, această versatilitate nu se justifică. Limba e totuși vie și poate că nu degeaba a acumulat această anomalie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s