Cina din lagărul morții

Trecuseră 4 luni de când Florea Cruceru ajunsese la Capul Midia, numit de cei peste 10.000 de condamnați lagărul morții. Așa cum și-a dorit de la început, și cum s-a și rugat de când fusese arestat, a găsit un număr însemnat de credincioși evanghelici care erau deja în lagăr, iar în perioada cât a stat acolo (1950-1951) s-au tot adăugat. Unii erau eliberați, alții veneau, iar o parte din ei mureau în lagăr de foame, bătăi, boală sau muncă epuizantă fără hrana necesară.  După ce l-a găsit pe Roșculț Costea (pe care l-a văzut rugându-se înainte de ceea ce comuniștii numeau prânz) acesta l-a introdus pastorului baptist Bîcu Ioan, pastor la Biserica Baptistă nr. 1 din Timișoara, lângă care a dormit mare parte din detenție (l-am cunoscut personal în 1970), fratelui Fronius Martin (un credincios baptist sas din Brașov), pastorului penticostal Pop Ionaș de la Cluj alături de care tata a dormit ultimele două luni după plecarea în libertate a fratelui Bîcu Ioan și alți credincioși de diferite denominațiuni evanghelice. În total, puțin peste 10 credincioși evanghelici. În afară de ei mai erau Continuă lectura

Cina Domnului pe timp de pandemie. O cale mai bună

Multă rumoare este în zilele acestea cu privire la subiectul Cinei Domnului. Avem două tabere. Unii care consideră că aceasta poate fi luată în privat în case. Alții consideră că doar în cadrul eclesial public. S-a scris și s-a vorbit mult. Cred că, la o analiza obiectivă, de ambele părți vom vedea argumente legitime. Întrebarea cea mare este dacă în Scriptură avem exemple de credincioși care au luat Cina Domnului în casele lor. Și aici am văzut argumente de ambele părți. Cred, și nu doar din perioada pandemiei, că în biserica primară se lua cina în case. Doar casele erau locul de adunare. Patristica ne relatează că în unele cazuri era luată și în familii. Vasile cel Mare amintește că această practică era împământenită în Alexandria și o permite în anumite cazuri (Scrisoarea 93, Vasile cel Mare). Tertullian (Tertullian ad uxorem, cartea 2, c5) încurajează această practică chiar și în cazul unei femei care are soțul necredincios. Evident, două mărturii patristice (poate sunt mai multe, eu doar pe acestea le cunosc) nu sunt suficiente pentru a determina dacă o practică este bună sau nu.

Privind la fiecare dintre cele două tabere, găsesc argumente logice de ambele părți. Trăim vremuri nemaiîntâlnite. Bisericile, așa cum le știm noi, nu au avut interdicția de a se aduna. Înțeleg argumentele celor care vor să ia Cina Domnului în familii. Unele dintre ele sunt principii pe care le cred, altele nu. Enumăr doar o parte dintre argumentele amintite de această tabără:

  1. Cina Domnului este o poruncă
  2. Cina Domnului nu este limitată la un spațiu anume
  3. Credincioșii din biserica primară sărbătoreau cina Domnului în contexte diverse
  4. Principiul preoției universale ne permite acest lucru

Există și contraargumente care sunt aduse celor care vor să permită Cina Domnului în familii:

  1. Pericolul vulgarizării și a unor situații ridicole
  2. Pericolul luării în chip nevrednic
  3. Pericolul de a da Cina, în familii, în chip nevrednic
  4. Pericolul ca oamenii să spună că nu mai au nevoie de biserică, relația cu Dumnezeu
  5. Afectarea unității bisericilor locale

Văd aceste observații ca fiind cât se poate de legitime. Unele dintre ele sunt la fel de valabile și în contextul normal, eclesial, de împărțire a Cinei. În același timp, contextul normal poate preveni sau limita unele dintre aceste pericole.

În general, bisericile baptiste (și cele evanghelice) din România aderă la cina închisă. Asta înseamnă că euharistia este dată celor care au botezul credinței, sunt într-o relație bună cu Dumnezeu și semenii și stau sub autoritatea unei biserici locale, cerințe amintite în multe adunări locale. Evident, participarea, în primul rând, este o decizie personală, dar, în al doilea rând, biserica este cea care poate lua măsuri disciplinare în cazul unor membri (Matei 18). Cu siguranță că euharistia poate fi luată în chip nevrednic și în întâlnirile publice, o vedem în 1 Corinteni 11. Dar când fiecare crede că este pe cont propriu, în familia lui, există un risc și mai mare.

Însă nu scriu acest articol pentru a argumenta pentru o poziție sau alta. Așa cum am spus, văd argumente legitime, biblice, practice, multe fiind chiar și comune, de ambele părți. Scriu acest articol pentru că sunt convins că există o cale mai bună. O modalitate mai bună decât aceea de a ne certa, diviza, sau, ferească Domnul, anatemiza.

Cina reprezintă unitatea bisericii (conform 1 Corinteni 15). Să nu facem dintr-un mijloc al unității și unirii o cale a dezbinării. Să nu găsim într-un simbol al iertării motive de neiertare. Să nu tranformăm reprezentarea harului în încăpățânare.

Orice decizie poate fi pusă într-unul din trei domenii: opțiuni, principii și încredințări. Le voi descrie foarte pe scurt.

Opțiunile nu au valoare morală. Că alegem să purtăm un tricou roșu sau verde nu ține de domeniul moral, ci de cel estetic, practic, etc.

Principiile sunt ancorate în caracterul lui Dumnezeu. Credem în bine și rău, iar Cuvântul Său ne descoperă Sfânta Treime, ce iubește și ce urăște.

Există și încredințări. Dacă vreți, aceasta este zona decizională gri. Încredințările au valoare morală, dar la nivel personal. Pavel acoperă destul de mult subiectul în Romani și 1 Corinteni. În vremea respectivă, unii aveau libertatea de a mânca din jertfele aduse idolilor. Pavel era unul dintre ei. Totuși, existau alții care nu aveau această libertate. Conștiința li s-ar fi mânjit. Aceeași acțiunear fi fost păcat în cazul unora și n-ar fi fost păcat în cazul altora. Pavel îi încurajează pe cei care au libertatea să mănânce să nu o fluture în fața celorlați ca să nu fie o pricină de cădere. Celor care nu au libertatea să mănânce, le spune să nu mănânce, altfel ar păcătui (Romani 14:23). În același timp le spune să nu fie prea tipicari și să cerceteze proveniența mâncării dacă merg în vizită la cineva.

Cred că ar trebui să tratăm problema luării Cinei Domnului în casele noastre ca o dilemă ce ține de încredințare personală. Așa cum spuneam, argumente există de ambele părți. Nu cred că cel care ia în chip vrednic euharistia acasă păcătuiește. Nu cred că cel care alege să nu o ia păcătuiește. Cred că și unul, și altul, este călăuzit de gândul de a-l cinsti pe Hristos cum consideră mai bine. Dacă luăm cina acasă, să nu ne mândrim cu asta sau să facem din asta un motiv de șicanare. Țineți-o pentru voi, nu-i împungeți pe care care nu au luat-o.

Dacă nu luăm, să nu-i judecăm pe cei care iau Cina. În trupul lui Hristos există o cale mult mai bună decât cea a degetelor arătătoare.

Acționați după cum vă spune conștiința, dar nu faceți din libertatea dumneavoastră o pricină de poticnire pentru alții. Țineți cont și de decizia bisericii locale.  Pentru unii s-ar putea să cântărească și îndemnurile cultului de care țin. Pentru majoritatea știu că nu vor avea mare valoare. În cazul baptiștilor, când ne rostești numele, se aude, în ecou, „autonomie.” Aceasta poate fi și bună, și rea.

Cine decide să ia Cina Domnului în familia lui, pentru Domnul o face, atât timp cât nu o ia în chip nevrednic. Cine decide să nu o ia, tot pentru Domnul n-o face. Cine ne încurajează să luăm euharistia, pentru Domnul o face. Cine ne încurajează să așteptăm, tot pentru Domnul o face.

În aceste vremuri unice, să lăsăm deoparte judecățile aspre. Să tratăm acest subiect cu sensibilitate reciprocă. Nimeni nu i-a învățat încă pe pastori sau pe credincioși cum să treacă prin pandemie. Dar avem Cuvântul lui care ne este călăuză.

Fie că frângem pâinea în case, fie că nu o frângem și așteptăm până bisericile se vor putea întâlni public, să o facem pentru slava lui Dumnezeu, avându-l în vedere pe fratele nostru. Chiar și în online.

Copiii divorțurilor noastre

Text scris în martie 2019

Fiecare părinte își iubește copiii. Unii și-au donat organele din dragoste pentru ei. Alții și-au dat chiar viața pentru ei protejându-i de un glonț sau un cuțit, de un om băut sau vreo persoană oarbă de furie. Sunt puțini părinții cărora li se cere actul suprem. Noi, ceilalți, ne arătăm dragostea față de copiii noștri prin gesturile mici și multe.

Muncim (și) din dragoste pentru ei. Îi hrănim și îi schimbăm, îi educăm, îi învățăm, îi certăm, îi ajutăm; toate din dragoste. Ne-am da și viața pentru ei, nu? Dar o întrebare mă macină. De ce divorțăm? Am auzit părinți fiind 100% convinși și convingători că divorțează de dragul copiilor. Decât un mediu toxic și plin de ceartă mai bine despărțiți și în liniște. Dar oare acestea sunt singurele variante posibile? Oare, din moment ce a existat cândva, nu poate să mai fie armonie, dragoste, iertare și tot ce este frumos într-o familie?

Ne-am da viața pentru ei, dar nu timpul nostru.

Ne-am da organele, dar să ne lase să fim egoiști în continuare.

Ne dăm din timpul nostru ca să muncim pentru ei, dar să nu ne ceară să le acordăm lor timpul acela ca să facem ce vor ei și nu ce vrem noi.

Copiii dau sens părinților. În mod curios, chiar și divorțurilor unora. Și fără să știm, ne mințim singuri. Altfel n-am mai putea trăi cu noi înșine.

Îi acoperim cu pătura în noaptea târzie gândindu-ne că le este frig. Dar cine va fi lângă ei să le acopere sufletele cu dragoste? Le cumpărăm hrană bio ca să-i ferim de E-uri și toxine, dar cine va fi lângă ei să le păzească sufletul de răul lumii? Le oferim tot ce au nevoie și-și doresc, dar cine le va oferi un exemplu demn de urmat? Le oferim un acoperiș deasupra capului, dar cine va fi lângă ei arătându-le cum să-și păstreze mintea curată? Îi încurajăm la obiceiuri bune, dar le suntem exemplu negativ. Îi îndemnăm la puritate și ne dorim asta pentru ei, dar le lăsăm mamele pentru alte femei.

Ei, copiii divorțurilor noastre, cei pe care-i folosim ca pe un scut ca să ne justificăm câteodată și ca pe o armă ca să rănim când dorim, ar trebui să fie cea mai importantă lecție a altruismului. Dar prin ei nu facem decât să justificăm adâncimile marianice ale egocentrismului propriu.

Datorită lor ar trebui să iertăm mai mult și totuși ajungem să fim mai cinici, mai răi, mai neiertători.

Datorită lor ar trebui să fim mai fericiți și totuși suntem mai nefericiți, mai hâtri, mai orbi.

Datorită lor ar trebui să zâmbim mai mult și totuși grimasele înfierate pe chipul nostru ne trădează de parcă am fi într-o distopie kafkiană.

Datorită lor ar trebui să învățăm altruismul, dar noi, prin ei, ne justificăm egoismul. Oare nu e o tragedie?

Ajungem să ne folosim de ei, copiii dragostei noastre, ca să ne justificăm păcatele. Și din copiii dragostei noastre devin copiii divorțurilor noastre.

Dar nu-i nimic, le dăm un telefon și le spunem cât îi iubim.

Le cumpărăm haine și jucării și ne mințim că suntem părinți buni.

Îi iubim, dar nu mai mult decât curviile noastre, divorțurile noastre, plăcerile noastre.

Nu-i așa că e mai ușor să le spunem că-i iubim decât să le demonstrăm asta cu ORICE preț?

Adevărul este că, mai presus de copiii noștri, ne iubim pe noi înșine și păcatele noastre.

Și astfel devenim părinții divorțurilor lor.

 

 

Iubitele noastre sau mamele lor?

Cu siguranță, una dintre cele mai importante persoane din viața oricui este mama. Simplul fapt că ne-au dat naștere demostrează asta, dar cu siguranță că rolul lor a fost și este mult mai mare de atât.

motherhood După cum spune și C. S. Lewis, toate celelalte slujbe există pentru a susține cariera supremă: cea de mamă. Fără mame, omenirea nu ar exista. Cu siguranță, vor obiecta bărbații, ei nu au niciun rol? Nimeni nu pune la îndoială rolul bărbaților în viețile copiilor, multe studii o demonstrează, dar realitatea este că mamele, în special în primii ani de viață, au un rol de neînlocuit în viețile copiilor datorită modului în care Dumnezeu a conceput maternitatea și legătura psihosomatică dintre mamă și copil (am mai scris despre asta AICI).

Când un copil se naște, prioritățile unei femei se schimbă total. Un rol esențial, de care depinde existența unei alte ființe, i-a fost dat. Mulți bărbați nu pot înțelege asta sau refuză să accepte asta. Iubita lui nu mai este doar iubită. Este soție și mamă, iar de cel de-al doilea rol depinde viața celei mai fragile ființe. Nevoile copilului sunt cu mult mai mari și importante decât ale bărbatului. A nu răspunde nevoilor copilului pe parcursul unei ore, de exemplu, poate însemna sechele pe viață și chiar moarte în unele cazuri.

Unii acceptă asta în primele luni sau primul an de viață, dar apoi se gândesc că ei ar trebui să fie prioritatea lor. Dar după o noapte nedormită, o zi în care copilul a fost spirt și, aflat la salturile mentale, și-a dat peste cap rutina, a vărsat laptele în bucătărie și a țipat încontinuu, ce disponibilitate mai are ea de a fi răbdătoare și drăgostoasă cu soțul? Dacă nu mă credeți, inversați rolurile. După câteva zile vă veți dori să mergeți înapoi la lucru vostru bucuroși. Vă garantez.

Să nu mai vorbim de cheful de sex, un subiect rar discutat public, dar care pune mare tensiune pe multe relații, mai ales când apar copiii. Acest deziderat pentru bărbați este ultimul lucru la care se gândește probabil o femeie ce alăptează, ale cărui nivele de estrogen și testosteron sunt la cote minime (să nu mai vorbim de nopțile nedormite și stresul zilnic), se gândește. Cel mai probabil visează că doarme. Cu ochii deschiși.

Când un copil se naște, bărbații trebuie să înțeleagă că prioritatea mamei va fi copilul. Oricât ar încerca să-și facă timp și dispoziție pentru soț, nu va putea. Ca tați și soți, este datoria noastră să le înțelegem. Să le susținem. Nu înseamnă că nu ne iubesc dacă nu mai sunt la fel de drăgăstoase ca înainte. Nu înseamnă că ne-au uitat dacă nu ne pot acorda la fel de mult timp ca înainte. Nu înseamnă că nu le mai pasă de noi dacă nu mai pregătesc masa în fiecare seară. Nu, pur și simplu sunt mame care au înțeles că trebuie să acorde mai mult timp și atenție copiilor.

În cele din urmă, nu trebuie să uităm că ele au devenit mame cu acordul nostru. Pentru că și noi ne-am dorit asta. Copiii lor sunt și copiii noștri. Până vor fi mari copiii e nevoie de multă răbdare. Când s-a născut primul nostru copil, soția mea a încetat să fie doar iubită și a început să fie iubită și mamă. Cele două roluri nu sunt beligerante. Îți poți arăta iubirea față de copii iubindu-ți soția și-ți poți arăta iubirea față de soție iubindu-ți copiii. Sunt complementare. Pentru mine, soția mea nu este iubită sau mamă, ci este iubită și mamă. Ambele roluri sunt importante. Primul e în raport cu mine, soțul ei, al doilea cu copiii noștri. Dar înțeleg prioritatea celui de-al doilea rol în detrimentul primului și nu am nicio problemă cu asta deoarece dragostea pentru copiii noștri, după dragostea pentru Dumnezeu, este un țel comun pe care ni l-am asumant în momentul în care am decis, de comun acord, să avem copii.

Din dragoste pentru copiii și nevestele noastre, să ne lăsăm soțiile să fie mame și iubite. Din dragoste pentru ele și pentru copiii noștri, să le susținem. Iubitele noastre sunt și mamele lor.

 

Gloria maternității

 

Draga mea,

Trăim din nou acele zile când Dumnezeu ne-a binecuvântat cu încă un copil. Apreciez curajul cu care ai trecut prin naștere în ciuda suferinței grele și complicațiilor. Sunt incredibil de binecuvântat să am o așa soție care este o mamă extraordinară pentru băieții noștri. Știu în același timp că nu-ți este ușor. Știu că îți este mult mai greu decât îmi este mie. Pe umerii tăi cade toată presiunea sculatului noaptea pentru hrănirea bebelușului nostru. Văd cum oboseala se acumulează, cum plânsetul puternic de seară îți face timpanele să vibreze puternic. Văd cum tragi de tine să nu bagi în seamă durerile tale, văd cum îți ștergi lacrimile repede când băiețelul cel mare intră în cameră și ești gata să-ți faci timp și pentru el. Văd și nu pot să nu apreciez.

sursa: pinterest

Deși aceste nopți nedormite par momentan interminabile, vor trece. Zilele sunt lungi, dar anii sunt scurți. Știu că știi asta, doar îți aduc aminte. De unde știu? Pentru că ești dispusă să-l ții în brațe când majoritatea ți-ar spune să-l lași jos. Ești dispusă să-l alăptezi când alții ar zice mult mai repede dă-i lapte praf. Dar tu ești gata să-l alăptezi noaptea ori de câte ori este nevoie. N-am cum să nu apreciez asta.

Dacă în vreo clipă te descurajezi, privește înspre răsplată. Nu există nimic glorios în durerile nașterii, în scutecele murdare, în sângerările alăptării, în cele 3 rânduri de haine schimbate într-o zi pentru că sunt murdare de lapte regurgitat, în țipătul necontrolat, în plânsul colicilor și multe altele. Nimic la acest moment. Dar există ceva glorios în viața unui copil. Am dat naștere la ceva glorios. Noi, doi păcătoși, am dat naștere unui copil care este făcut după chipul și asemănarea noastră. Nu în asta stă gloria vieții lui, ci în faptul că poartă o fărâmă din chipul lui Dumnezeu. O fărâmă infinitisimă ce reflectă precum un ciob de oglindă chipul Creatorului tuturor. Iar acest ciob poate să se alăture chipului întreg prin Hristos prin mila lui Dumnezeu.

 

Când zilele îți par lungi, visează. Visează la viitor. La ziua când va rosti primele cuvinte, la ziua când va merge, la ziua când va învăța să comunice, la ziua când va învăța să citească sau să scrie. La ziua când va începe școala. La ziua când va termina școala. La ziua când, prin mila lui Dumnezeu, se va căsători și, împreună cu viitoarea lui soție, vor ține în mână ceva la fel de glorios.

Nu, nimic nu pare glorios în aceste zile, dar ni s-a încredințat cea mai glorioasă  responsabilitate. Aceea de a fi părinți. Aceea de a forma un caracter, de a sădi semințe cu speranța că într-o zi vor da roade în inima copiilor noștri.

Nu există nimic mai glorios decât viața. Dumnezeu este viață, a dat viață și vrea să dea viață veșnică. În asta stă gloria maternității.

Cu drag,

Al tău soț

In memoriam Gelu Manea, un gentleman născut la țară

Pe 29 ianuarie 2016, tata socru, tatăl Alinei, a părăsit lumea aceasta la 5:20. S-a născut într-o familie simplă de țărani în 1956. Dar el a fost un adevărat gentleman născut la țară. I-a plăcut cartea, să citească și să cunoască. A fost un bărbat cu un extraordinar simț practic. Putea să-ți repare aproape orice. Și putea să facă din nimic ceva util.

A muncit din copilărie ca să suplinească escapadele etilice ale tatălui său. A făcut de toate. A lucrat la CAP, a fost profesor suplinitor, la CFR și cea mai mare parte a lucrat într-o stație de extracție de petrol. A muncit din greu pentru a-și susține familia și a fost un exemplu de statornicie și sacrificiu pentru întreaga familie.

Nu era persoana care doar dădea din cap ca să-i mulțumească pe alții. De-asta a refuzat mulți ani să se pocăiască pentru că avea nevoie să fie sigur pe ceea ce crede și nu privea lucrurile cu ușurătate. Crescut și educat în regimul comunist, a îmbrățișat ateismul, dar prin exemplul soției și prin studiul atent al existenței lui Dumnezeu, a hotărât să-și predea viața Mântuitorului.

A fost un om care prefera să lase de la el fie o vorbă, fie un ban. Prefera să iasă în pierdere decât să se certe. Boala pe care a avut, SLA (scleroză laterală amiotrofă), l-a făcut să se simtă inutil din moment ce nu mai putea să facă absolut nimic, nici măcar să aibă grijă de sine. De aceea se simțea, deși nu n-a spus-o, o povară pentru familie. El, cel de care au depins alții atâția ani, depindea la rândul său de alții acum în cele mai elementare nevoi. Dumnezeu l-a curmat de o suferință lungă precum au avut alții și a murit liniștit, onorabil, iubit de familie și împăcat  cu Dumnezeu și cu semenii.

În ultimele sale clipe, murind de ziua mamei mele, i-a zis mamei soacre să-i scrie în locul lui și au schimbat câteva rânduri cu 5-6 ore înainte de a muri. În aceeași noapte, pe când mama soacră stătea neobosită lângă el, n-a putut să-și înfrângă instinctul de a nu se gândi întâi la alții și-i tot spunea să se culce liniștită și să nu se mai obosească pentru el. A murit ca un adevărat gentleman. Așa ceva e rar întâlnit astăzi indiferent că vorbim de mediul urban sau de cel rural.

Asta am văzut și la el și la mama și la copiii lor. Mereu cu gândul la alții pentru că tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel. Asta-l face pe un bărbat un adevărat gentleman. Muțumim, tată, pentru exemplul pe care ni l-ai arătat până în ultima clipă!

Despre sărbătoarea nașterii Domnului și grinchii evanghelici

În fiecare an, dar absolut în fiecare an, avem câțiva mari teologi care se întârătă împotriva sărbătorii păgâne popular numită Crăciunul, perioadă a anului când ne amintim de minunea întrupării Domnului și Mântuitorului nostru. De fiecare dată, aceeași poveste:

Crăciunul este o invenție din secolul IV când sărbătoarea Saturnaliilor romane a fost încreștinată și a rezultat Crăciunul pe data de 25 decembrie. Să nu uităm consumerismul din perioada aceasta și îmbuibarea. Prin urmare, sărbătorirea nașterii Domnului este o sărbătoare păgână romană, deci noi nu trebuie să sărbătorim nașterea Mântuitorului, mai ales dacă 25 decembrie nu pică duminica!

Sună bine, poziția pare bazată istoric și mai ales că e un trend să fim gică-contra că apatează și dă bine la public. Treaba cu saturnaliile am crezut-o și eu mult timp pentru că este o poziție larg răspândită și susținută de mulți teologi. Chiar dacă ar fi așa, noi nu mai avem aceleași sărbători ca romanii și n-ar conta pentru nimeni, ar fi contat doar pentru prima generație de atunci. Ultima oară când am verificat, nimeni nu mai sărbătorea saturnaliile în secolul XXI.

Mare mi-a fost surprinderea să află că, de fapt, saturnaliile romane nici măcar nu țineau până pe 25 decembrie, ci erau între 17 și 23 decembrie, solstițiul de iarnă fiind între 20 și 23 decembrie (în antichitate varia din cauza calendarului iulian, dar și după calendarul gregorian solstițiul variază datorită anului bisect și nu numai, în 2033 fiind următoare dată când va pica pe 23 decembrie). Saturnaliile erau puse în jurul solstițiului de iarnă. Dar cum am ajuns la această concepție eronată de asociere a datei de 25 decembrie cu saturnaliile? Asta se datorează unui teolog german protestant pe nume Paul Ernst Jablonski care a trăit în secolul XVIII și a vrut să discrediteze catolicismul. Călugărul benedictin Dom Jean Hardouin a luat de bună informația și a căutat să demonstreze că, în ciuda acestei asocieri, însemnătatea sărbătorii n-a fost compromisă. Aceasta a fost prima dată când poate fi găsită în istorie asocierea dintre săbătoarea nașterii Domnului și saturnalii. Problema este că nicăieri în literatura patristică sau în vreun alt text medieval nu găsim această asociere. Vă las pe voi să mai căutați această asociere în surse timpurii dacă nu mă credeți.

Cealaltă ipoteză, mai puțin cunoscută, este mult mai inocentă și nu are în spate nicio motivație păgână. Realitatea este că nu știm exact când s-a născut Domnul Isus Hristos pentru că evreii nu prea le aveau cu zilele de naștere (nici creștinii primari sau din perioada patristică). Prima scriere în care e menționată data de 25 decembrie ca zi de naștere a Domnului Isus este din anul 336 d. Hr. Poate fi presupus că acest obicei s-a împământenit mai devreme de acest an.

Consensul patristic era că Hristos a fost conceput pe 25 martie (sărbătoarea numită în mod popular buna vestire). Alte date propuse erau în aprilie sau mai, dar cea mai des întâlnită dată este 25 martie. Tertullian, necruțător cu păgânii și cât se poate de aspru creștinii ce adoptau obiceiuri și practici păgâne, cu mai bine de un secol înainte de edictul de la Mediolanum, credea că Hristos a murit pe 25 martie. Ca orice bun profet evreu, Acesta trebuia să moară în aceeași zi în care a fost conceput. Această concepție a fost moștenită de creștini de la evrei și apare într-un tratat creștin anonim din secolul IV care menționează ziua concepției și crucificării ca fiind 25 martie. 

Donatiștii, o grupare care s-a separat de biserica catolică în jurul anilor 311-312 d. Hr., sărbătoareau nașterea Domnului pe 25 decembrie conform lui Augustin. Aceștia au fost tradiționaliști și dârji în a-și păstra originile și practica lor reflectă o tradiție nord-africană, deci e foarte probabil ca sărbătorirea nașterii Domnului despre care vorbește Augustin în secolul V să fi continuat încă de la originile mișcării, începutul secolului IV, iar aceste obiceiuri să fi fost moștenite chiar din secolul III.

Revenind la data concepției și crucificării între 25 martie și 25 decembrie sunt nouă luni, perioada de dezvoltare intrauterină a unui copil. Sigur, un copil se poate naște și la 38 de săptămâni, și la 42 și n-avem cum să știm ziua exactă a nașterii. Dar asta nu înseamnă că a existat vreo motivație malefică de asociere sau înlocuire a unei sărbători păgâne cu una creștină din dorință de a fi relevanți culturali. În cel mai rău caz, biserica din perioada patristică poate fi acuzată de naivitate și nu de rea-credință în privința alegerii datei de 25 decembrie ca dată în care să fie sărbătorită nașterea Domnului.

Motivația, cred fără îndoială, a fost una de cinstire a Mântuitorului prin crearea unei sărbători cu scop mnenomic. Conceptul de sărbătoare periodică a fost întărit în legea mozaică, dar era deja o practică întâlnită în civilizațiile păgâne din vremea respectivă (asta nu face păgână adoptarea conceptului de sărbătorire cum se grăbesc să creadă unii).
Avem nevoie de sărbători pentru că suntem uituci, delăsători, ușor distrași și nepăsători. Un cadru propice este foarte important, chiar dacă nu este esența. Noi, evanghelicii, avem tendința să nesocotim importanța cadrelor uitând că Dumnezeu Însuși, știind limitările umane, a căutat să ofere cadre potrivite slăbiciunilor umane.

În acest punct al discuției se va obiecta că nicăieri nu ne este poruncit să sărbătorim nașterea Domnului sau vreo altă sărbătoare legată de viața Mântuitorului, doar cina Domnului și botezul. Ei bine, și evreii au creat alte sărbători pe lângă cele poruncite de Domnul în lege și Domnul nu le-a cerut imediat să renunțe la ele. Sărbătoarea Purim e menționată în cartea Estera. Zile de post speciale au fost alese pentru comemorarea dărâmării templului și evreii întreabă în cartea Zaharia dacă să le mai serbeze din moment ce templul a fost reconstruit (Zaharia 7:2-3). Răspunsul Domnului nu este că au păcătuit instaurând astfel de zile fără ca El să le fi poruncit, ci le spune că aceste sărbători ale tristeții vor fi transformate în sărbători ale bucuriei (Zaharia 8:19).

În noul Testament, Domnul Isus participă la o sărbătoare care n-a fost poruncită de Tatăl Său și nici măcar nu apare menționată în scrierile Vechiului Testament: sărbătoarea dedicării templului. În Ioan 10:22 descrierea e clară, e praznicul dedicării templului din perioada iernii. Fără doar și poate e vorba de sărbătoarea Hanukkah, praznic din perioada intertestamentară ce aducea aminte de victoria israelită asupra liderului sirian Antioh epifanul ce a spurcat templul sacrificând un porc în templu. În decembrie 164 î. Hr. templul a fost rededicat și ca urmare a acestui lucru sărbătoarea luminilor a fost pusă în decembrie (și astăzi Hanukkah este sărbătorită de evrei tot în decembrie). În timpul acelui praznic, Domnul se duce la templu și nu-i mustră pentru că au inventat o sărbătoare care n-a fost poruncită de Dumnezeu, ci se folosește de acest bun prilej pentru a li-l face cunoscut pe Tatăl Său.

În cele din urmă, înainte de a porni niște cruciade inutile pline de țâfnă, mai bine să luăm seama cum ne îndemnă Pavel să vedem festivismul aproapelui:

Unul socotește o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui. Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Romani 14:5-6a

PS: Pentru consecvență, dacă sunteți fermi încredințați că nu trebuie sărbătorită nașterea Domnului, să nu care cumva să vă sărbătoriți ziua voastră de naștere, a soției, a copiilor sau a vreunui membru din familie. Asta e fățărnicie curată! Nicăieri în Scriptură nu ne este poruncit să ne sărbătorim zilele de naștere, iar toate zilele de naștere menționate în Scriptură au avut sfârșit tragic. Nu așa ne învață Tertullian? E de-a dreptul un obicei păgân, aveți grijă că vă păgânizați. Și-apoi, n-om fi noi mai cu moț și mai vrednici de a ne sărbători propria zi de naștere în comparație cu Hristos.

Iar pentru cei care vă sărbătoriți aniversarea, dar nu credeți că e nevoie de o zi specială în an în care să ne aducem aminte de nașterea Domnului, sper că nu vă aniversați ziua de căsnicie pentru că trebuie să vă iubiți soțiile la fel de mult în fiecare zi a anului. Doar nu aveți nevoie de o zi specială pentru a vă exprima dragostea față de partner.

Ce înseamnă pentru mine mama

Când identitatea mea era în formare, de prin clasa a IV-a până într-a VI-a, am avut parte de niște colegi băieți care mă priveau de sus și considerau că sunt copilul perfect de care pot face bâză. Colegii nici nu ți-i alegi și nici nu-i poți schimba când vrei. Nu vreau să dau vina pe ei, era ceea ce îi făcea să se simtă bine și doar urmau tiparele grupurilor de bărbați. De multe ori, în grupurile de băieți/bărbați trebuie să existe cel puțin unul pe seama căruia să se facă majoritatea glumelor. Indiferent de naționalitate, vârstă, mai mult sau mai puțin, am văzut această tendință a noastră, a bărbaților. Eu am fost acela, sau cel puțin așa m-am simțit eu. Cuvinte precum prost, idiot, tâmpit, erau la ordinea zilei în pauze.

Nu eram conștient de dezvoltarea identității mele, dar acele cuvinte au pavat, mai mult sau mai puțin, drumul spre formarea identității de sine. Aceste voci mă făceau să cred că nu pot mai mult, că nu știu mai mult, că așa voi fi toată viața. Dar dacă pe o parte a drumului auzeam în ecou toate aceste invective, pe cealaltă parte a drumului, când ajungeam acasă, cineva credea în mine. Cine îmi spunea că pot mai mult, că pot învăța mai bine, că trebuie să am mai mult curaj pentru că sunt mai deștept decât cred, mai frumos decât mi se pare, etc. Acea persoană a fost mama. N-a studiat niciodată psihologia și nu știa despre vocile din timpul dimineții pe care le auzeam la școală, dar în mod natural a știut de ce aveam nevoie. Pentru că și ea la rândul ei a avut nevoie de o astfel de voce în propria-i copilărie. N-a făcut-o în mod exagerat, fiind supraprotectivă până la punctul în care mi-ar fi creat o imagine exagerată despre propria-mi identitate (există și acest pericol). A făcut-o în doza potrivită.

Datorită ei, astăzi sunt cine sunt. Rolul ei în acei ani (și nu numai) a fost esențial pentru dezvoltarea mea. Fără ea, probabil că mi-aș fi biruit mult mai greu frica de a vorbi în public. Fără susținerea ei, nu aș mai fi fost la fel de curios să cunosc pentru că m-aș fi privit cu ochi mult mai critici.

Mama, pentru mine, înseamnă încurajare.

Îi rămân dator în special pentru acei ani în care ea a crezut în mine când nici eu nu prea mai credeam în mine. Cu bune și cu rele, a stat lângă mine,  m-a încurajat, fără să știe, să nu mă conformez imaginii pe care alții de vârsta mea voiau să mi-o creeze, și eu tot inconștient. Asta e ce-mi aduc aminte în fiecare an când e ziua mamei.

Tuturor mamelor ce stau lângă copiii lor și îi încurajează, îi ridică, îi disciplinează neobosite când simt că este nevoie sau nu, vă felicit și vă încurajez să continuați să faceți asta. Nimeni nu-și poate încuraja copilul precum o face mama. Totul e natural și firesc pentru că totul vine din inimă. Rezultatele se vor vedea doar peste ani de zile.

Chiar dacă nimeni nu vă apreciază sau nu vă încurajează, nu vă dați bătute. Nimeni nu vă poate lua locul. Sunteți unice pentru copiii voștri și nicio altă persoană nu poate fi mama copiilor voștri.

 

Obiecții față de homeschooling: socializarea (2)

Obiecție: Fără școală, copiii nu au cum să socializeze și vor deveni niște adulți ciudați din punct de vedere social

Răspuns: Școala publică oferă posibilitatea de socializare cu alți copii fără doar și poate. Nu înseamnă însă că este singurul mod prin care pot socializa copiii. De asemenea, simpla socializare nu este automat ceva bun, contează și calitatea relațiilor și contribuția pe care o aduce fiecare copil la acele relații.

Ne aruncăm copiii în școli ca într-o roată a norocului. Continuă lectura

Obiecții față de homeschooling (1)

O observație preliminară este că nu cred că homeschooling-ul este pentru oricine. Nu mă înșel singur crezând că e ușor și că poate fi făcut de oricine. Dar cred că sunt destui părinți care își pot educa acasă copiii. Totuși, sunt și obiecții legitime care trebuie luate în considerare. Haideți să vedem câteva.

  1. Nu ai cum să-i predai toate materiile

Obiecție: Cine o să predea matematica? Fizica? Dar chimia? Obiecția este că un părinte nu are cum să stăpânească toate materiile care vor fi predate. Unele materii precum matematica sunt ușor de stăpânit în primii ani, dar din clasa a V-a în sus trec peste nivelul de cunoștințe al părinților de obicei. În școală sunt profesori care sunt specializați pe fiecare materie și cunosc subiectul mult mai bine decât părinții.

Răspuns: Sunt perfect de acord. Niciun părinte nu Continuă lectura