Când Cezarul nu mai este Cezar

Un cunoscut text în care supunerea față de autorități este pusă la îndoială de către farisei este Matei 22:15-22, provocare la care Hristos le spune fariseilor și irodienilor ce așteptau un răspuns de tipul ori-ori că supunerea față de autorități nu e contrară supunerii față de Dumnezeu, ci noi trebuie să dăm  ce se cuvine atât lui Dumnezeu cât și Cezarului. Vorbele concise ale Mântuitorului pot părea ambigue din cauza metonimiei pe care o folosește. Știm cine este Dumnezeu și ce se cuvine să-i dăm lui Dumnezeu pentru că în contextul imediat (22:34-40) autorul scrie despre cea mai mare poruncă ce ne spune că trebuie să-i dăm lui Dumnezeu întreaga noastră ființă, nimic mai puțin de atât. Mulți înțeleg din acest episod mai mult decât poate fi înțeles. Domnul se leagă strict de problema tributului, de ipocrizia lor (de aceea îi și numește ipocriți în 22:18 și imediat le cere o monedă romană pentru a le dovedi asta) și nu trebuie uitat că întreg episodul e un atac din care Domnul scapă pentru că are o formulare la fel de explicită ca pildele. Filosoful și eseistul Henry David Thoreau, cetățean american ce s-a împotrivit vehement prin scrierile sale status quo-ului sclavagist, are un excelent comentariu despre acest episod:

„Arătați-mi banii tributului” le spune;- și unul scoate un ban…;- dacă folosiți banii care au imaginea Cezarului pe ei, bani pe care el i-a pus în uz și le-a dat valoare…, dacă sunteți oameni ai Statului și vă bucurați de avantajele guvernării lui Cezar, atunci plătiți-i înapoi ceva din ce e al lui când o cere.

Fără doar și poate, știm însă că „Cezarul” din cuvintele Domnului reprezintă statul. Cezar era autoritatea supremă a imperiului roman. „Cezarul” din cuvintele lui Hristos, o metonimie, reprezintă autoritatea statală care guvernează peste locuitorii unei țări. Autoritatea nu este invenția omului, ci a lui Dumnezeu. Guvernele au autoritate pentru că așa a hotărât El (Romani 13:1), dar aceasta poate fi uzurpată și folosită necorespunzător. Coruperea puterii e făcută de oameni și ceea ce poate fi contestat nu este autoritatea în sine, ci persoanele care corup autoritatea.

Esența oricărei forme de guvernământ este autoritatea, iar scopul oricărei autorități statale este ordinea și prosperarea societății. Mijlocul și totodată scopul prin care aceste țeluri sunt atinse este prin limitarea răului în orice formă a acestuia. Fiind și mai specifici de atât, scopul minim al oricărei legi trebuie să fie limitarea consecințelor comportamentului negativ a unui cetățean asupra vieții unui alt cetățean (vezi Romani 13:8-10 și articolul de AICI unde scriu pe larg despre limitarea răului ca scop al legii). A îndeplini acest scop înseamnă a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți, a doua cea mai mare poruncă.

Când statul nu urmărește limitarea răului, deci binele cetățenilor, nu mai este slujitorul lui Dumnezeu, ci slujitorul Diavolului (Romani 13:4: „Căci statul este un slujitor al lui Dumnezeu PENTRU BINELE TĂU…. Statul este în slujba lui Dumnezeu, pentru a aduce mânia peste cel ce înfăptuieşte răul”).  Când legile îi laudă pe cei ce fac răul și nu binele (1 Pentru 2:14), neamendându-i, Cezarul nu mai este Cezar pentru că nu pedepsește pe cel ce înfăptuiește răul, ci îl lasă să fure legal, afectând astfel dreptul tuturor cetățenilor care contribuie la bunăstarea statului prin contribuție financiară. Indiferent de cum furi, legal sau ilegal, furtul tot furt este. În astfel de situații, a tăcea înseamnă a da Diavolului ce i se cuvine Cezarului. Ori credinciosul nu-i datorează nimic  Diavolului.

Ceea ce greșesc mulți oameni este că nu fac distincție între funcție și persoană. Nimeni nu contestă funcția, ci persoana din funcția respectivă. Eu nu mă revolt împotriva funcției, asta ar însemna să mă revolt împotriva lui Dumnezeu și să-mi doresc anarhia pentru că autoritatea constă în funcția deținută. Eu mă revolt împotriva celor ce sunt în funcții de autoritate pentru că aceștia au contopit funcția deținută cu propria persoană având ca scop suprem interesul propriu. Partea bună a vremurilor în care trăim este că astfel de proteste nu sunt în afara legii, ci sunt permise de constituția țării atât timp cât scopul este unul bun (asta rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă în funcție de context) și sunt pașnice.

Închei citându-l pe Nicolae Steinhardt (textul mi-a fost adus la cunoștință de avocatul Bogdan Burghelea). Trebuie avut în vedere și contextul comunist în care vorbește Steinhardt (de apreciat curajul și verticalitatea). De la acest citat au pornit gândurile din acest articol și cu el închei:

Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”.

Numai ca nu citesc atent. Dam Cezarului – se talmaceste: Statului – ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui, cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la “spalarea creierului”, cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s