Dacă mi-aș pierde amintirile ar fi una singură pe care aș dori s-o păstrez: pe a soției. În ea s-ar găsi cele mai adânci secrete ale mele și m-ar cunoaște așa de bine încât m-ar putea „recrea” fie și pentru câteva momente până când mi-aș uita identitatea din nou. Dar și de  i-aș uita chipul și privirea pătrunzătoare, de aș uita cine este ea și de aș uita că i-am jurat credincioșie până la moarte, tot ea ar fi cea de care m-aș îndrăgosti în fiecare zi și m-ar face să doresc s-o cer în căsătorie încă o dată, și-nc-odată, zi după zi. Aș trăi numai cu fluturi în stomac în euforia primelor zile de relație.

Ea ar fi cea care mi-ar aduce aminte de Dumnezeul meu, de Dumnezeul nostru, de experiențele petrecute împreună la umbra aripilor sale, de zilele bune și de zilele rele când am strigat cu lacrimi după ajutorul Său.

Dacă mi-aș pierde amintirile am siguranța că ea ar sta alături de mine și ar iubi chiar și umbra celui ce a trăit în carcasa pe care oamenii o numeau Cruceru Dragoș Beniamin. Și eu aș face același lucru pentru ea.

Știu că n-ar face-o din obligație, ci motivată de focul ce-i sprintenă jucăuș în inimă când mă vede după câteva ore petrecute departe de mine.

Ar face-o pentru că se iubește ( Efeseni 5:29 se aplică și soțiilor) și șție că moartea ei începe cu moartea mea.

Da, dragostea în trup e o simplă amintire în care creierul ne poate juca feste, dar va veni o zi când vom fi luați din aceste vase imperfecte și vom fi îmbrăcați în trupuri glorioase și nu ne va mai frică de faptul că iubirea e o simplă amintire pentru că va rămâne cu siguranță fiind cea mai mare dintre toate (1 Corinteni 13).