Domnul este lumina și mântuirea mea. Dilema lumânării de la căpătâiul străbunicului

Toți din familia bătrânului Petre Cruceru, bunicul meu, se întorseseră la Domnul, fiind primii credincioși baptiști din Comuna Potcoava (sat Valea Merilor). Unchii mei, Radu și Gică, soțiile lor Voica și Leana, sora tatălui meu, Zamfira și mama lor, Tudora Cruceru, s-au botezat toți odată în anul 1950, la râul Plapcea, în timp ce tata era la canal, deținut pentru credință. Botezător a fost păstorul Arvat Ioan de la Balaci care a venit pe jos peste 30 de km pentru acest botez. Preotul Friptu Elisei a refuzat să le dea adeverință de părăsire a bisericii ortodoxe, dar s-au botezat oricum deși legea nu prevedea asta. Tata nu a putut să se boteze decât după ce a venit de la canal în 1951, fiind botezat de pastorul Gheorghe Pop de la București, tot fără adeverință de la preot. Singurul dintre frații Cruceru care nu s-a botezat a fost fratele mai mare, Marin, din cauza soției care l-a amenințat că îl părăsește. Deși nu a făcut legământul, unchiul Marin a fost un fel de credincios independent, nebotezat și neafiliat toată viața lui.  Bătrânul Petre nu a fost de acord cu copiii și soția lui, dar a acceptat văzând schimbarea produsă în ei. Cea mai bună și fericită schimbare a fost a soției care era o femeie aprigă la gură și foarte colerică. Tudora lui, care îl cicălea zi de zi, s-a schimbat și a devenit mai blândă decât credea el vreodată că poate fi.

Tataie Petre era foarte bisericos și foarte cinstit, de o moralitate recunoscută de toți cei din sat. Mergea duminică de duminică la biserica ortodoxă din sat, îmbrăcat frumos și încălțat cu opincile și „țoalele de biserică”. Respectul lui tataie pentru preot era deosebit și îl considera trimisul lui Dumnezeu fără de care nu se putea face nici creștinarea, nici îngroparea și nici iertarea de păcate. Scăzuse mult în ochii lui după ce a aflat că el a fost cel care a declarat că fiul lui Florea era dușmanul poporului, dar tataie, când îl vedea îmbrăcat în odăjdiile preoțești, ierta tot. El credea că după ce se dezbracă de straiele bisericești e om și e supus greșelii, dar îmbrăcat în straiele sfinte e sfânt. Așa că îl respecta în continuare ca părinte spiritual și nu spunea nici o vorbă rea despre el.

În 24 mai 1953 era sărbătoarea Rusaliilor.  Tataie Petre s-a „îmbăiat” în albia mare din lemn de plop și și-a aranjat frumos de seara hainele de duminică. S-a sculat dis-de-dimineață, s-a bărbierit cu briciul nemțesc adus de tata din război pe care îl ascuțea pe „cutia” specială pe care o folosea doar pentru ascuțitul briciului și îl netezea încet, ritualic, pe cureaua neagră lată pe care o numea „brăcinar”. S-a îmbrăcat frumos cu hainele lui de biserică, s-a încâlțat cu opincile de biserică, și-a pus pe mână coșul cu colacii și coliva pregătite de mamaie care, deși nu era de acord cu el, făcea ce nu făcuse toată viața, își asculta soțul fără să îl certe. Îi spunea doar:

-Petre, morții nu mai mănâncă, așa zice Scriptura. Nu te mai obosi degeaba măi, omule, nu mai duce la biserică colaci și colivă că oricum popa Friptu îi aruncă la peștii din eleșteu.

-Măi, Tudoro, e păcatul lui, nu e treaba mea ce face el cu sfânta colivă și sfinții colaci, îi răspundea bătrânul cu vorba lui blândă pe care tata a avut-o într-o măsură și mai mare.  Oricum tataie Petre era mulțumit că Tudora lui nu mai tuna și fulgera, ci vorbea cu el potolită după ce se pocăise. Uneori o mai înțepa:

-Eeee, măi Tudoro, trebuia să te fi pocăit tu de mult că ce viață am fi avut noi. Tu nu mai luai opinci peste cap și șale și eu nu aș mai fi fost blestemat și beștelit de tine. Da’ să știi că eu nu mă pocăiesc.

A plecat încet, sprijinindu-se în toiag pentru că piciorul stâng îi făcea mari probleme. Biserica era plină și el cu greu a reușit să pună coșul lângă celelalte coșuri ca să le sfințească preotul Friptu. Pentru că era bătrân și pentru că era nelipsit de la biserică și contribuia regulat cu ce putea, popa îi făcuse favoarea să îl lase să se așeze pe unul din puținele scaune de lângă zid. Tataie, ca de obicei, a stat cu căciula în mâna stângă și cu dreapta și-a făcut crucile de fiecare dată când trebuia să le facă. Îi plăcea foarte mult cum cânta popa cu țârcovnicul. Cântase și el la viața lui la fluier, la caval și cu gura. A fost o slujbă frumoasă, unii vorbeau dar el a fost doar ochi și urechi. La sfârșit, când preotul a luat Evangheliarul pentru a citi cântând despre pogorârea Sfântului Duh, a îngenuncheat îndurând durerea produsă de genunchiul beteag până la sfârșit. A fost ajutat apoi să se scoale și să se așeze pe scaun din nou.

Când s-a terminat slujba, Elisei Friptu i-a rugat pe enoriași să iasă în fața bisericii și să aștepte pentru că are ceva foarte important de spus care-i privește pe toți. Oamenii erau foarte curioși, niciodată nu mai făcuse așa ceva. Au ieșit cu toții și au făcut un semicerc în fața bisericii, iar bunicul meu s-a așezat în primul rând. Preotul a început cu următoarele cuvinte:

-Iubiți credincioși, știți că, de o perioadă de timp, aici, în dealul nostru, s-a aciuat un grup de oameni care au părăsit biserica strămoșească. Cei care au pornit acest grup sunt băieții lui moș Petre Cruceru. Unul din ei, Florea, e criminal de război și de asta a fost la canal și va ajunge din nou la pușcărie unde-i este locul. Lor li s-a alăturat mama, sora lor, cumnatele și alții din comună și vin pe la ei din Perieți, Stoborăști, Balaci și chiar de la București. Aceștia toți sunt rătăciți și o să-i ardă focul Iadului pentru că s-au lepădat de Sfânta Biserică Ortodoxă, mama noastră a tuturor, și o necinstesc pe Preacurata Maică Precesta, cea Născătoare de Dumnezeu, spunând că a mai avut și alți copii. Un murmur de aprobare și groază s-a auzit printre oameni  când a spus aceasta. Apoi a continuat:

-Voi mergeți la muncile câmpului, la săpat, la coasă, la secerat. Să nu mâncați din strachina copiilor lui moș Petre și nici să nu beți din urciorul lor de apă pentru că sunt spurcați și vă spurcă și pe voi! Să nu le dați buna ziua și nici să nu răspundeți la buna ziua lor, sunt spurcați. Asta am vrut să vă spun. Dumnezeu să vă miluiască!

Tataie a ascultat tot și apoi, cu o îndrăzneală pe care nimeni nu credea că o are, s-a adresat preotului Friptu cu voce tare, rar și apăsat:

-Părinte, ați zis că soția mea și copiii mei sunt spurcați?

Popa a fost mai întâi surprins, dar apoi a zis:

-Da, moș Petre așa am zis, sunt spurcați.

-Părinte, copiii și soția mea s-au pocăit și de atunci la mine la poartă nu mai vin jandarii (sic) ca înainte. Radu nu mai fură cu ai lu’ Laibăr, Gică nu mai bea. Florea a făcut pușcărie nevinovat din cauza dumitale. Atunci, părinte, să știi că eu nu mai vin aici la biserică, ci mă duc unde sunt băieții, fata, nurorile și soția mea. Să fii sănătos. Și zicând aceasta s-a aplecat a luat coșul și a plecat. Popa l-a prins de mână și i-a zis:

-Stai așa, moș Petre, unde pleci supărat? Asta e treaba cu copiii tăi, sunt rătăciți și spurcați.  Tataie s-a uitat pentru prima oară în ochii lui și i-a zis:

-Dacă ei sunt spurcați, sunt copiii mei și eu mă duc cu ei, dar mai spurcat la suflet ești dumneata, părinte, că ai mințit și mi-ai băgat băiatul la canal fără vină. Și apoi i-a zis vorba pe care o zicea când era supărat rău:

-Fir-ai al lui Dumnezeu să fii! și a plecat. Oamenilor nu le venea să creadă, cu atât mai mult preotului. S-au dat la o parte și tataie a trecut șchiopătând printre ei. A ajuns acasă. Mamaie Tudora încă nu era acasă, era la „biserică”, adică în casa ce se găsea în curtea băiatului mai mare, Marin, care se mutase la ”șoșea” așa că s-a dus și el acolo. Când s-a terminat slujba, tataie s-a ridicat și a zis:

-Vreau să mă botez. De azi eu nu mă mai duc la biserica unde am mers toată viața mea. Tata l-a oprit:

-Ce s-a întâmplat? Bătrânul a povestit pe îndelete și fără obidă tot ce se întâmplase și cum îl anunțase pe preot că nu mai vine la biserică începând din acea zi. Apoi a întrebat:

-Când mă botez?

-Trebui să vorbesc cu păstorul și acesta va decide data botezului. Au vorbit cu pastorul Arvat care programase deja un botez. Când a aflat, a decis să îl boteze. În vara aceea, pe 28 iunie 1953, tataie Petre Cruceru, împreună cu nepoata sa Domnica, cu fratele Ștefan Nicolae de la Perieți, fratele Soroiu Teofil de la Stoborăști și încă o soră de la Floru au fost botezati în râul Plapcea. Din acel grup mai este în viață fratele Soroiu Teofil. A venit multă lume să-i vadă. Botezul a fost oficiat de pastorul bucureștean Florea Simionescu, un frate pe care nu l-am văzut niciodată râzând sau zâmbind.

După ce s-a terminat botezul, un grup de tineri din sat, în mod batjocoritor, au luat pe un altul și l-au aruncat în râu, mimând botezul ce avusese loc. Pastorul Arvat, prezent și el la botez, un frate direct și cu umor, a spus (însă nu în auzul tuturor):

-Au botezat și dracii pe unul de-al lor!

Au trecut 3 ani și tataie a demonstrat prin viața și moartea sa că a avut o întoarcere autentică la Hristos. A căzut la pat în 1956 și întregul sat era în alertă să vadă cum va muri primul dintre „eretici” și mai ales cum va fi îngropat. A zăcut o perioadă relativ scurtă de timp, câteva săptămâni, fiind vegheat de soție, mama mea, soția unchiului meu Gică și fata lui, Zamfira. Radu Cruceru, tatăl lui Marius Cruceru, vărul meu, era la seminar la București. Foarte mulți oameni veneau să îl viziteze pe patul de boală mai ales la ceas de seară. Fiind iarna, la început de decembrie, nu aveau de lucru, dar erau foarte curioși și–și doreau să fie acolo când va muri.

Preotul lansase în sat tot felul de minciuni cu privire la cum va muri și cum va fi îngropat. Și credincioșii veneau seară de seară și îl vizitau pe bătrânul Petre Cruceru; astfel au făcut cunoscut și altora dragostea lor și Cuvântul. Printre cei din sat care veneau des era un nepot al lui tataie, Gogu Cruceru, vecin cu bunicul meu. Era un om rău, viclean și un hoț. Acesta era cel mai vehement când venea vorba de lumânare deși el nu avea niciun Dumnezeu. Se lăuda cu violurile făcute în timpul războiului. Dezertase în ultimii doi ani de război și își făcuse o bandă de dezertori cu care jefuiau și ucideau la drumul mare. Așa pretindea el că fusese. Acesta a venit chiar cu o zi înainte de a muri bunicul meu și i-a zis de față cu toată familia și alți oameni care erau acolo:

-Unchiule, eu știu că tu vrei lumânare; nu vrei să mori ca un câine, fără lumină, dar nu te lasă copiii și nevasta să mori cu lumânare. Tu mi-ai spus mie mai demult ca să îți pun lumânare când o să mori că ăștia nu îți pun. Stai liniștit că eu o să fiu aici și îți pun lumânare, tu știi că eu sunt cam nebun și nu mă poate opri nimeni pe mine. Uite, vezi, eu umblu cu lumânarea la mine.

Tataie era conștient, dar foarte slăbit. I-a zis tatei și unchiului Gică să-l ajute să se rezeme pe pernă. După ce l-au ridicat cei doi băieți, a tăcut un timp ca să-și tragă sufletul, și a zis încet, dar suficient de tare ca să audă toată lumea:

-Nepoate, eu nu am zis niciodată să îmi pui lumânare că nu vor copiii, minți. S-a oprit, iar Gogu a vrut să zică ceva, dar l-a oprit cu mâna și a continuat:

-Să știi tu și să știe toți, eu nu am nevoie de lumânare pentru că lumina mea este Domnul Isus Hristos. Gogu Cruceru i-a zis:

-Unchiule, eu nu te las să mori ca o javră de câine, eu îți pun lumânare. Tataie i-a răspuns cu glas stins:

-Dacă o aprinzi și o pui e păcatul tău, să știi. Eu am lumină, nu am nevoie de lumânare, eu îl am pe Domnul Isus. El este lumina și mântuirea mea.

Noaptea următoare, înspre ziuă, mamaie, împreună cu nurorile ei, Florica și Leana, îl vegheau pe bătrânul lor soț și socru. Pe la 3 dimineața a început să „tragă” (termen folosit în sud pentru a descrie un om pe moarte).  Mama și cumnata ei au început să îl miște și să îl ridice, dar mamaie le-a zis:

-Lăsați-l că și-a luat drumul ăl bun, se duce la Domnul Isus. Tataie a murit liniștit. Gogu Cruceru a răspândit în sat vestea că tataie Petre a strigat la el să vină să-i pună lumânarea, dar au închis ușa cu cheia ca să nu-l lase să intre și i-au pus perna pe gură pentru că așa se face la pocăiți.

Fiul lui cel mai mic, Radu, era student la Seminar la București și l-a invitat la înmormântare pe fratele Alexa Popovici împreună cu un grup de seminariști și fanfara de la biserica din Curtici. A fost o înmormântare frumoasă, aproape tot satul a venit la înmormântare. Unul din vecinii cimitirului, Tudor Marinete, „comenta” înmormântarea a doua zi:

-Bă, fraților, l-au înmormântat pe nea Petre Cruceru cu fanfara militară, ca pe general. Iar popa ăla de la București așa de tare vorbea că am auzit tot din curte. Halam (asta da) înmormântare! Fratele Alexa Popovici a predicat despre faptul că Domnul este lumina și mântuirea noastră.

Textul este scris de tatăl meu, Viorel Cruceru, și este parte a cărții biografice a bunicului meu, Florea Cruceru.

Un gând despre &8222;Domnul este lumina și mântuirea mea. Dilema lumânării de la căpătâiul străbunicului&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s