Zilnic port o luptă cruntă cu dragostea de sine. Iubirea de sine are multe forme, dar această formă e una dintre cele mai subtile cu care m-am confruntat. Deschid Scriptura în fiecare zi. Scopul meu poate fi diferit. Uneori o deschid pentru a lua învățătură și pentru a-mi privi hidoșenia păcatului în oglinda ei. Alteori o deschid pentru a primi încurajări când sunt fără speranță. Alteori o deschid ca să primesc sfaturi pentru situații la care nu am soluții. Alteori o deschid ca să le dau altora învățătură după ce eu însumi îmi învăț lecțiile.

Sunt situații când o deschid din pricina dorinței de a cunoaște, și am aceeași fervoare pe care o are un copil  ce se află într-o casă nouă. Din păcate, uneori ajung să fac din Cuvântul viu și lucrător al lui Dumnezeu un obiect al studiului meu tehnic, științific și metodic. Dar atitudinea asta nu ține câteva minute sau ore, ci dorește să acapareze fiecare moment  petrecut în citire. Această atitudine mă face să deschid Scriptura nu de dragul de a-i învăța pe alții ca sufletele lor să prospere, ci să-i fac să tacă din gură pe cei care mă contrazic și să văd în privirea lor că spun: „Ce deștept e băiatu’ ăsta.” Dorința de epatare e verișoară primară cu mândria. Noi n-am fost chemați să epatăm însă, ci să ne închinăm prin citire, studiere, predicare.

O fac dintr-un narcisism intelectual care transformă Scripturile într-un mijloc ce ajută la creionarea unui portret fals pe care să-l admire oamenii.

În astfel de momente privirea-mi transformă cuvintele vii ale lui Dumnezeu într-o carte academică ce nu poate fi decât studiată cu o rigurozitate teologică germană. Niciun cuvânt nu se mai adresează inimii, ci totul e analizat scrupulos prin lentilele rațiunii.

Dumnezeu devine subiectul studiului și nu Cel la care mă închin. Îl transform pe Dumnezeul întreit dintr-o persoană într-o statuie care trebuie analizată temeinic. Îl schematizez dogmatic. Îl cataloghez.

El a încetat să fie o persoană în mintea mea.  E mort. L-am omorât.

În astfel de momente, când ajung să-mi realizez  nebunia, fug la cuvintele unui teolog ce a studiat Scriptura cu atenție ani de zile, zi de zi, și totuși a păstrat vie realitatea relației cu Hristos în mintea și în inima sa. „Și să-l cunosc pe El” ne spune Pavel în Filipeni 3:10. El n-avea dorința să facă din Hristos un obiect al studiului, ci tânjea după o relație intimă, la fel de intimă ca cea dintre un soț și mireasa sa. El era închinătorul, iar Dumnezeu cel la care se închina.

Acesta e pericolul cu care ne luptăm noi, cei care studiem Scriptura zilnic. E pericolul pe care-l purtăm în mințile noastre încă de pe băncile școlilor de teologie, dar și după, când lumea apelează la păstor ca la un oracol care are toate răspunsurile. Trebuie să afli, trebuie să știi. Autosuficiența intelectuală îmbrăcată în folia strălucitoare a aprecierii și respectului celorlalți e o bomboană ce greu poate fi refuzată.

Vă mărturisesc acest păcat fără a denigra câtuși de puțin nevoia de rigurozitate academică în teologie și nevoia de acribie.Știu că e nevoie de exactitate în interpretarea și prezentarea sfintelor Scripturi, dar acest lucru nu trebuie făcut având o astfel de atitudine.

Acest păcat mă bântuie de ani de zile. E o luptă constantă pe care o port cu siniubirea. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care m-a conștientizat de acest pericol. Și cred că nu sunt singurul care poartă această luptă. Văd acest păcat și-n alții. Îl văd între studenții de teologie și între păstori. Îl aud în predici. Îi simt fiorul și-i văd consecințele.

În astfel de ispite îi strig minții din adâncul inimii: „E viu, nu-l poți omorî ca să-l diseci precum un copil aflat la ora de biologie. Cuvintele lui sunt vii și este infinit în înțelepciunea Sa. Nu-l poți cuprinde în încăpățânarea ta. Proșterne-te ființă muritoarea în fața nefinitului.”