De azi lumea mea s-a schimbat. Am devenit părinți. E o responsabilitate copleșitoare. Am primit această responsabilitate cu mare teamă. De azi înainte va exista o ființă pe pământul acesta care va fi total dependentă de mine. Slavă Domnului că alături de mine este și Alina.

Și totuși mă simt copleșit gândindu-mă că de mine, muritorul, depinde totalmente un suflet.

E dependent.

E neputincios.

E fragil, atât de fragil că am impresia că dacă-l iau în brațe mi se frânge printre degete. Mai fragil decât trupul e sufletul lui, iar Dumnezeu mi l-a încredințat mie. Gândul acesta mă copleșește.

Dacă nu voi fi un părinte bun? Dacă va ajunge ce nu trebuie pentru că eu nu mi-am îndeplinit responsabilitatea cum trebuie? Dacă voi eșua?

Dacă…

Atâția de dacă.

Voi fi oare un Enoh care înțelege această reponsabilitate mai întâi de toate spirituală și devine mai reponsabil sau voi fi un Eli care va ascunde păcatele copiilor sub preșul cortului?

Toate gândurile astea mă năpădeau când stăteam în sala de așteptare. Umerii îmi erau apăsați precum cei ai lui Atlas. Eșecurile văzute în viețile altora mă adânceau în negativism și slujba lui Sisif părea mai ușoară decât cea de părinte.

Și-atunci m-am luminat.

Știu că nu voi putea fi un părinte bun până nu voi fi un copil bun al Părintelui Ceresc.

Succesul meu în viața de părinte depinde în totalitate de succesul meu spiritual.

Enoh a umblat cu Dumnezeu și asta a fost cea mai mare moștenire pe care i-a putut-o lăsa lui Metusala.

Știu că nu voi fi un părinte perfect. Nu există o asemenea specie pe pământul muritorilor.

Știu ce am de făcut și cred că Dumnezeu poate împuternici dincolo de puterile și limitările mele și tot El mă va trage la răspundere.

Ca să fiu un părinte bun trebuie să umblu cu Dumnezeu. Nimic mai mult sau mai puțin.

Asta e moștenirea pe care vreau să o las. De restul se ocupă Dumnezeu.