Articol publicat în revista Ad Fontes al Asociației 5 Sola

În 2025 se împlinesc 1700 de ani de la conciliul de la Niceea. Acesta a început pe 20 mai 325 d. Hr. și s-a întins pe o perioadă de aproximativ două luni. După calendarul gregorian, data ar fi fost 22 mai. Niceea se afla la 140 de km de Constantinopol, oraș fondat în 324 d. Hr. pe vechea colonie grecească Byzantium. În 330 d. Hr., orașul lui Constantin (Constantinopol) urma să devină noua capitală a Imperiului Roman. Schimbările politice și religioase din imperiu ce s-au întâmplat la începutul secolului IV erau fără precedent.

La începuturi, creștinismul a fost perceput de către romani ca o grupare sau sectă iudaică. Un episod esențial care a dus la distanțarea dintre creștinism și iudaism a fost distrugerea templului în anul 70 d. Hr. Ulterior, creștinismul a ajuns să fie mai răspândit decât iudaismul în imperiu. Spre deosebire de iudei, creștinii erau puternic orientați spre răspândirea Evangheliei printre toate națiunile, indiferent de etnie. Prozeliții dintre neamuri trebuiau să devină iudei, însă în cazul noilor convertiți creștini aceștia nu trebuiau să adopte o altă naționalitate. Acest zel i-a făcut să fie o țintă a romanilor. De aceea, timp de trei secole au fost numeroase valuri de persecuție mai lungi sau mai scurte. În ciuda acestora, mesajul Evangheliei a devenit tot mai răspândit în întregul imperiu. Contextul prielnic al păcii romane (impuse prin forță), al drumurilor circulabile și al unei limbi comune vorbite în întregul imperiu roman (limba greacă) a dus la răspândirea creștinismului în tot imperiul și dincolo de el. Elementele descrise anterior sunt elemente ale globalizării care, în sine, nu este rea sau bună.  În acest context a hotărât Dumnezeu să-l trimită pe Fiul Său în lume, pe când Iudeea și Galileea erau parte a Imperiului Roman. Astăzi experimentăm libera circulație și comunicarea rapidă printr-o limbă comună (engleza) cu o răspândire mult mai mare decât în primul secol.

Creștinismul a fost antagonic religiilor greco-romane pentru că este exclusivist. Păgânii n-ar fi avut nicio problemă să mai adauge încă un zeu în panteonul lor, dar Cristos a cerut închinare exclusivă. De aceea creștinii erau numiți atei de către romani. După aproape trei secole de la începutul creștinismului, Constantin cel Mare a devenit primul împărat roman care a legalizat creștinismul și el însuși a devenit creștin. E adevărat, definirea convertirii sale (fie și în termeni nominali) e disputată din moment ce s-a botezat doar pe patul de moarte. În 312 îl învinge pe Maxentius și preia conducerea Imperiului Roman de vest, iar în 313 dă edictul de la Mediolanum (Milano) prin care legalizează creștinismul alături de celelalte religii păgâne acceptate până atunci. Mulți istorici consideră decizia lui Constantin motivată politic. Atenție, Constantin nu a făcut creștinismul singura religie legală a imperiului! Primul care a făcut-o a fost Teodosie I prin Edictul de la Tesalonic (380 d. Hr.).

În 324 îl învinge pe împăratul  din est, Licinius, și unește întreg imperiul. Licinius, deși a fost un cosemnatar al edictului de la Mediolanum, a aprobat un val puternic de persecuție al creștinilor în est, mergând într-o direcție opusă lui Constantin. Printre cei persecutați se află și cei 40 de martiri, soldați romani care au fost puși într-un lac înghețat în 320 d. Hr., loc în care au murit. În România sunt cunoscuți sub numele de cei 40 de mucenici.

Dorința lui Constantin a fost să unească întreg imperiul și iată că a reușit în 324. Doar că printre creștini exista multă dezbinare. Divizarea din creștinism periclita recenta și frageda unire a imperiului. În acest context, Constantin convoacă conciliul de la Niceea. Câteva din cele mai importante probleme discutate au fost divinitatea lui Cristos, data sărbătorii Paștelui și schisma melitiană. Această schismă a fost similară cu criza donatistă începută în Cartagina. Crizele donatistă și melitiană (în fond, cam aceeași problemă) au disputat poziția slujitorilor care renunțaseră la credință în timpul persecuțiilor întrucât planau întrebări asupra validității sacramentelor împărtășite de preoții apostați.

Criza ariană și cea melitiană s-au născut în Egiptul de Nord. De altfel, reprezentarea la Niceea a fost dominată de episcopi din Estul Imperiului. Deși au fost invitați 1800 de episcopi, doar în jur de 300 au participat (318 conform lui Atanasie), iar mai puțin de 10 au fost din vest. Subiectul cel mai arzător a fost acela al divinității lui Cristos. Arie, prezbiter (preot) din Alexandria, susținea că Isus a fost creat, deci nu avea aceeași natură ca Dumnezeu. Episcopul Alexandru al Alexandriei i se opusese lui Arie ani de zile înainte de Niceea. În 320 l-a și excomunicat pe acesta. Alexandru susținea că Isus nu a fost creat. Însă disputa nu a fost rezolvată întrucât Arie nu a renunțat la poziția sa și a primit susținere și de la alți episcopi importanți precum Eusebiu al Nicomediei. De altfel, acesta a vorbit în numele arienilor la Niceea pentru că Arie nu s-a putut adresa episcopilor în mod direct întrucât nu era episcop. Arie a fost prezent la Niceea, iar pozițiile sale au fost citite și susținute în special de Eusebiu al Nicomediei (a nu se confunda cu istoricul Eusebiu al Cezareei, episcop prezent de asemenea la Niceea). Unul din diaconii prezenți, tânăr secretar al lui Alexandru al Alexandriei, a fost Atanasie al Alexandriei. Numărul estimat al celor prezenți, pe lângă cei 300 de episcopi, a fost în jur de 1500 de persoane.

Atanasie a avut un rol esențial în susținerea poziției orthodoxe, anume că Isus nu a fost creat, ci era Dumnezeu. Nume importante care au susținut poziția atanasiană au fost Macarie al Ierusalimului, Osie al Cordobei, Eustațiu al Antiohiei, și alții. De partea ariană s-au aflat Eusebiu al Nicomediei, Eusebiu al Cezareei, Teognie al Niceei, Patrofil de Scitopolis, și alții. Dacă ar fi să simplificăm și să reducem la doi termeni disputa teologică, aceasta a fost între unitarianism (Arie) și trinitarianism (Atanasie). Arie susținea că Isus are o natură diferită (anomoios) față de Dumnezeu Tatăl, pe când Atanasie a susținut că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au aceeași natură (homoousios). Discuțiile au fost îndelungate și aprinse, așa cum rămân disputele teologice până în ziua de astăzi. În istorie s-a răspândit mitul că Nicolae al Mirei l-a pălmuit pe Arie. Mărturia aceasta vine multe secole mai târziu și nu-l numește direct pe Arie, ci că ar fi pălmuit un arian. Dacă a fost cu adevărat un eveniment real, rămâne la latitudinea dumneavoastră să decideți dacă palma lui Nicolae a căutat să imite biciul Mântuitorului în templu, sau să condamnați acțiunea lui.

În cele din urmă, poziția trinitariană care afirmă că cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt coegale, coeterne și consubstanțiale, a fost cea larg susținută de toți episcopii cu excepția a doi dintre ei plus Arie. Desigur, unii au semnat doar datorită presiunii și temerii de consecințe. Însă unitarianismul lui Arie nu a murit. Din contră, a prins aripi și s-a răspândit în special printre triburile germanice prin cântece încărcate cu învățătura ariană. Aceste triburi urmau să cucerească Roma câteva decenii mai târziu. Natura lui Cristos, chiar dacă a fost vorba de alte aspecte ale ei, a continuat să fie disputată la marile concilii ecumenice: Constantinopol (381), Calcedon (431) și Efes (451).

Probabil că cel mai important rezultat al conciliului de la Niceea a fost tocmai crezul niceean. Conciliul de la Constantinopol, convocat în 381 d. Hr. de Teodosie I doar la un an după ce a declarat creștinismul singura religie oficială acceptată în imperiu, a clarificat prin crezul niceo-constantinopolitan natura divină a Duhului Sfânt. Crezul niceean este singurul crez acceptat de ortodocși, catolici, și o mare parte a protestanților. Acesta a primit girul lui Constantin cel Mare. De altfel, probabil că pentru Constantin nu ar fi contat poziția teologică decisă atâta timp cât ducea la un larg consens ce păstra unitatea imperiului. Constantin a fost înconjurat de arieni influenți, iar pe patul de moarte (337 d. Hr.) a fost botezat chiar de Eusebiu al Nicomediei, aliatul lui Arie. Împăratul a amânat botezul până aproape de clipa morții datorită credinței larg răspândite în acea vreme în regenerare baptismală. Arianismul a continuat să existe în special prin triburile germanice, dar chiar și astăzi mai sunt grupări care susțin poziția ariană față de natura lui Cristos: Martorii lui Iehova și unit-arienii. Conciliile de la Niceea și Constantinopol au trasat o linie roșie clară: trinitarianismul este o parte esențială a credinței creștine. Fără credința în natura coegală, coeternă și consubstanțială a Sfintei Treime, o persoană nu se poate numi creștină.

Tot la Niceea a fost stabilită o formulă comună în tot imperiul pentru data sărbătoririi morții și învierii Mântuitorului. Diferența dintre Biserica Catolică și cea Ortodoxă (rupte oficial ca urmare a marii schisme din 1054) a apărut când Apusul a trecut la calendarul gregorian în 1582, un calendar care oferă precizie maximă. Răsăritul a păstrat calendarul iulian care dă o zi în plus la fiecare 128 de ani. Până în 1923, toate țările ortodoxe au adoptat calendarul gregorian pentru calendarul civil, dar unele biserici ortodoxe naționale au decis să-l păstreze pe cel iulian pentru calendarul religios (dată cunoscută și ca rit vechi când e vorba de Crăciun). Și mai ciudat, unele au adoptat calendarul gregorian pentru Crăciun (25 decembrie), dar pe cel Iulian pentru Paște. În această situație este Biserica Ortodoxă Română. Iată cum decizii luate acum 1700 de ani, la Niceea continuă să influențeze data în care e sărbătorită Învierea Mântuitorului și sunt decise zilele de vacanță și zilele noastre libere.

Evident, stabilirea unei date comune pentru a sărbători Învierea e o simplă convenție și o problemă mai puțin importantă. Pentru creștinul nou-testamentar, fiecare duminică este o sărbătoare a Învierii. Cel mai important element de la Niceea a fost cel al definirii naturii divine a lui Cristos. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă arianismul ar fi câștigat? Sigur, nu neg suveranitatea lui Dumnezeu, pun doar o întrebare ipotetică. Și dacă ar fi câștigat arianismul, cu siguranță că ar fi fost creștini care s-ar fi întors la Scripturi, mai devreme sau mai târziu, și ar fi redescoperit divinitatea lui Cristos și Trinitatea. Așa cum Luther a redescoperit îndreptățirea prin credință. De ce? Pentru că Scriptura rămâne singura sursă a adevărului la care creștinii se întorc iar și iar pentru a articula adevărul divin, chiar și atunci când un anumit adevăr biblic dispare sau este strâmbat în scrierile teologice istorice. Aceasta înseamnă, printre altele, Sola Scriptura.
                  Să dăm slavă Domnului că adevărul despre divinitatea lui Cristos a fost proclamat cu claritate prin oameni ca Atanasie, ce s-au lăsat călăuziți de adevărul Scripturilor și nu au cedat în fața presiunilor. Deși a fost exilat de cinci ori din Alexandria de împărați care au simpatizat cu arienii, petrecând aproximativ 17 ani în exil din 45 de ani de episcopat în Alexandria, Atanasie a rămas ferm în convingerile sale trinitariene pe care le-a predicat până la moartea sa în 373. Opoziția față de acesta a fost atât de feroce încât un anonim a venit cu expresia latină Athanasius contra Mundum (Atanasie împotriva lumii).

Pentru Constantin cel Mare, biserica a fost doar o unealtă politică. Din păcate, mulți din conducerea bisericilor au căzut în mrejele Imperiului. Creștinismul i-a dat mâna lui Constantin, iar Împărăția Romană a devenit un fals înlocuitor al Împărăției lui Cristos. Un impostor pentru adevăratul Împărat. Dar „Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlpul și temelia adevărului” (2 Timotei 3:15) a supraviețuit Imperiului Roman fie că a fost atacată prin persecuție sau momită prin putere. Adevărul Scripturii a biruit și va continua să biruie. Singurul Împărat al creștinilor rămâne Isus Cristos, „Unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică, din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut (iar) nu făcut, de-o-ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât și s-a întrupat, om făcându-se, și a suferit și iarăși S-a ridicat a treia zi, S-a înălțat la Ceruri și iarăși va să vie să judece viii și morții.”

(Fragmentul citat este preluat din crezul niceean unde este descrisă credința noastră în Mântuitorul Isus Cristos).