Beciul securității. Condamnarea

Episodul arestării este postat AICI.

Au ajuns la Sinești. În fața postului de jandarmi era o mașină Gaz-61. L-au băgat imediat în mașină și l-au dus la Potcoava la primărie. În spate stătea Niculae Coșereanu, cu arma. Ceilalți jandarmi rămăseseră la post. După ce s-a pus în mișcare mașina, tata a vrut să dea la o parte prelata ca să vadă pentru ultima dată locurile natale. Știa că era posibil să nu le mai vadă niciodată sau doar după mulți ani. Când l-a văzut, Niculae Coșeranu a strigat:

-Ce faci, mă?

-Niculae, vreau să mă uit și eu să mai văd și eu satul ăsta înainte de a pleca, știu că mă vor aresta.

-Ce să vezi, mă? Satul? Dumnezeii mă-tii de sectant. Ce, mă, crezi că eu nu știu cine ești tu? Dușman de clasă, asta ești. De când te urmăresc eu pe tine! Hai, trage prelata că îți sparg capul cu patul puștii. 

-Niculae, ce ai mă de mă înjuri? Vreau doar să mai văd și eu satul. 

Niculae Coșereanu l-a mai înjurat odată și i-a zis:

-Auzi, bă, hai încearcă să dai prelata la o parte și te împușc și o să spun că ai vrut să sari din mașină. Îl privea cu o ură pe care o ascunsese ani de zile. Acum o arăta pe față. Îl privea insistent și tot drumul s-a uitat cu ură. Din când în când îl înjura cu obidă.

La Potcoava n-au stat prea mult la primărie. I-au întocmit actele de deplasare la Slatina. Acestea cuprindeau numele, prenumele, vârsta, ocupația, date civile despre familie. După mai puțin de o jumătate de oră, l-au urcat în mașină și au pornit spre Slatina. Coșereanu era cel care l-a dus la Slatina. Tata nu a mai încercat să vadă satul dar, odată ce au trecut de Jitaru, cam după 15 km, i s-a făcut rău de la gazele de eșapament care intrau prin prelata din spatele mașinii. Toată viața lui a avut rău de mașină. De multe ori am făcut drumul Slatina-Valea Merilor și aproape de fiecare dată i se făcea rău; trebuia să merg fără frânări bruște și să iau curbele cât mai lin. I-a spus jandarmului că îi este rău și că dacă nu deschide prelata vomită. Un potop de înjurături au ieșit pe gura lui Coșereanu și l-a amenințat din nou că-i sparge capul cu patul armei dacă încearcă să dea la o parte prelata. Atunci tata, disperat, a început să strige la șofer să oprească că vomită. Șoferul a oprit și i-a zis să coboare și să vomite jos. Jandarmul i-a zis șoferului:

-Dacă coboară, îl împușc. Ăsta vrea să fugă, nu să vomite.

Șoferul s-a înroșit de furie și a strigat:

-Bă, boule, vrei să vomite în mașină? Lasă, bă, omul să vomite dacă-i este rău. Cum o să fugă, unde să se ducă pe câmpul ăsta? Tu ai armă, eu am pistol, tu nu ești întreg la cap? Și zicând așa, a deschis prelata și l-a ajutat să coboare. Tata a coborât și a vomitat  lângă mașină. Șoferul a venit cu o sticlă cu apă și i-a zis:

-Spală-te pe față cu apa asta, îți face bine. Și dacă vrei să te clătești și să bei ține-o la tine că iau alta la Slatina. 

Tata i-a mulțumit și i-a zis:

-Pot să dau prelata la o parte în dreptul meu și să intre aer curat de afară? Promit că nu încerc să fug.

-Da, poți să o dai la o parte dacă asta te ajută și, întorcându-se către Coșereanu, i-a zis:

– Bă, ce inimă de câine ai? Te-a rugat omul asta tot drumul să îl lași să vadă și el satul, să respire și el aer curat, ți-a spus că îi este rău și tu nu ai încetat o clipă să îl înjuri și l-ai amenințat că îl împuști dacă dă prelata la o parte. Rușine să-ți fie, tu nu vezi în ce stare este bietul om? Să nu-ți mai aud gura până la Slatina. Dacă nu te oprești din înjurături, îți fac raport și spun că ai vrut să îl ajuți să fugă. După asta s-au urcat cu toții în mașină și Coșereanu n-a mai scos o vorbă. Mașina era a securității statului și cu siguranță șoferul avea multe cunoștințe printre securiști și asta putea să îl coste serviciul. De fapt, după câțiva ani a fost dat afară. Majoritatea jandarmilor care au fost de partea comuniștilor la început au fost dați afară după câțiva ani. I-au folosit până și-au școlit cadrele lor și apoi i-au dat afară pe cei fără educație. Au ajuns la Slatina undeva pe la ora 10 la Sediul Securității Statului, echivalentul KGB-lui rusesc (numit MGB între 1948-1953) care, oficial, a fost înființată pe 30 august 1948.[1] Se ocupa cu supravegherea, urmărirea, intimidarea foștilor bogătași ai țării, intelectualii și toți care erau împotriva sau erau socotiți periculoși pentru PCR. Recrutarea informatorilor era un element esențial. Clădirea se găsea, și se găsește încă, la ieșirea din Slatina, spre Craiova,  pe actuala Strada Vintilă Vodă. Aici își avea sediul Direcția Generală  a securității Statului. Mașina a oprit în tunelul casei. Deasupra erau camere zidite, era o clădire cu două etaje, parter și subsol. Poarta mare care acoperea toată curtea a fost trasă. Șoferul s-a dat jos, a aprins o țigară,  a luat actele din mașină și i-a zis tatălui meu:

-Vino după mine. Jandarmul l-a urmat, în spate, cu arma la umăr. Au intrat pe un coridor, la parter. Pe partea dreaptă erau mai multe camere. În spate, clădirea se lățea și camerele erau și pe o parte și pe alta.  Pe coridor era forfotă mare. Toți deținuții erau încadrați de câte un jandarm și un lucrător de la Securitate și erau mutați de la un birou la altul. Șoferul, care era de fapt lucrător al Securității, a  intrat într-o cameră, a salutat respectuos zicând:

-Să trăiți, tovarăși. L-am adus pe Cruceru Florea de la Valea Merilor, comuna Potcoava.

Omul de dincolo de birou era un tip chel care trăgea dintr-o țigară, cu o față buhăită, de parcă băuse noapte de noapte în ultima vreme. Degetele de la mâini afumate, iar cei câțiva dinți pe care îi mai avea erau galbeni. Ținuta securității statului stătea pe el ca pe gard. Era un vechi ilegalist comunist care acum se bucura de noua poziție și de beneficiile aflării la putere a partidului pentru care luptase ani de zile. Partidul își răsplătea, în prima fază, însă nu pentru mulți ani, membrii cu vechime care suferiseră sub monarhie. Unii membri marcanți au fost uciși chiar de partid.[2] Omul de la birou a ridicat capul și s-a uitat indiferent la tata, a luat actele de la șofer și a început să verifice dacă corespund:

-Cum te cheamă?

-Cruceru P. Florea.

-Câți ani ai?

-29 de ani împliniți, fac 30 în octombrie.

S-a uitat la tata, a dat din cap și a zis:

-Așa crezi tu, hîî? 

-Așa cred, dacă o vrea Dumnezeu, zise timid.

-Auzi, aici Dumnezeu nu este prezent. Lasă-l în pace că El te-a lăsat pe tine. Cu ce te ocupi?

-Sunt țăran, muncesc pământul și fac cojoace și căciuli mai ales iarna.

-Ești însurat?

-Da.

-Cum o cheamă pe nevastă-ta și câți ani are?

-Cruceru Floarea și are 22 de ani împliniți.

-Copii aveți?

-Nu. 

-Știi de ce te afli aici?

-Nu știu.

-Nu știi? Îți spun eu. S-a ridicat de pe scaunul lui și a început să urle, îndreptând degetul arătător spre tata:

-pentru că ești un nenorocit de țăran care crede că e buricu’ pământului, pentru că ești un nimic care crede că e ceva, pentru că te opui, nouă, care am venit să scăpăm țara de jigodii ca voi care sunteți împotriva noastră, care ne-ați băgat la închisoare, care ne-ați torturat. Acum v-a venit și vouă rândul și noi nu o să avem milă de voi. O să vă omorâm pe toți, pe toOOȚI! Gata, s-a terminat cu voi. O să vă tocăm mărunt și nimeni nu o să vă scape din ghearele noastre. Apoi se întoarse către șoferul care stătea pe scaun, într-un colț, și-i zise:

-Ia cu tine pe jandarm și duceți-l împreună la beci.

Șoferul trecu înainte și-i zise să vină după el. De pe hol, Niculae Coșereanu auzi toată discuția prin ușa întredeschisă din cauză căldurii. Venind în urma tatălui meu, îi zise cu o imensă bucurie în glas:

-Ai umblat după Dumnezeu și ai dat de dracu. Ha ha ha!

L-au luat și l-au dus în beciul din partea din față a clădirii care se află imediat după ce se intră în curte. Au intrat pe o ușă mică, strâmtă, păzită bine de un jandarm ce era cu arma la umăr. În spatele ușii se aflau  niște trepte mici de beton ce dădeau într-un beci de aproximativ 15 pe 10 metri. A coborât încet pentru că nu vedea nimic, înăuntru fiind aproape întuneric. De undeva din stânga, pe o fereastră mică, intra un pic de lumină, dar încă nu i se obișnuiseră ochii cu trecerea bruscă de la lumină la întuneric. Tata s-a sprijinit cu mâna de perete, s-a oprit și a încercat să vadă pe unde merge. Dintr-odată a auzit o voce, din întuneric, și a simțit o mână care l-a luat de cot:

-Ai grijă, sunt patru trepte. A coborât cu ajutorul celui care-i vorbise și încet, încet a început să vadă că în beci erau vreo 15-20 de persoane, toți bărbați. S-a așezat într-un loc liber și s-a rezemat de peretele din beton al beciului. Cineva de lângă el l-a întrebat:

-De unde ești, flăcăule?

-Din Potcoava, satul Valea Merilor.

– Ce ești?

-Țăran și iarna mă ocup cu cojocăria.

-Cât pământ ai?

-Păi cu pășune cu tot vreo patru hectare jumate și o jumate de hectar de pădure.

-La ce partid ai fost membru, la PNL sau la PNȚ?

-La niciunul.

-Ai fost legionar?

-Nu.

-Câte clase ai?

-Patru. 

-Auzi, fii cinstit și spune că aici suntem toți în aceeași oală, ai vorbit împotriva ăstora de sunt la putere cu cineva în târg, la moară, la câmp sau mai știu eu unde? a întrebat omul.

-Nu am vorbit deloc împotriva lor.

 Dintr-odată, vocea din semiîntuneric a vorbit tuturor:

-Băi, oameni buni, ăștia au înnebunit de tot! Au început să aresteze țăranii, talpa țării. Se va alege praful de țara asta, vă spun eu. Dacă îi arestează și pe țărani, nu mai scapă nimeni. Băiete, pe tine te-a pârât cineva că cine știe ce ai zis împotriva ăstora chiar dacă n-ai zis. Poate că a fost cineva pe care l-ai supărat și pe mărturia mincinoasă a unor cozi de topor te-au închis. E păcat de tinerețea ta.  Îți spun eu că așa a fost, știu cum lucrează ăștia că am fost procuror până au venit nenorociții de comuniști și, cu ajutorul rușilor, au distrus țara. Acesta era Luca Mihăilescu, procuror, căsătorit cu doamna Rodica, născută Ionescu, din familia marelui Eugen Ionescu.[3]

Tata era foarte obosit pentru că dormise prea puțin în noaptea care tocmai trecuse, dar mai ales psihic pentru că toate se petrecuseră cu o așa repeziciune și nu mai avea deloc putere să vorbească. Călătoria cu mașina îl epuizase și mai mult. La toate acestea s-a adăugat batjocura la care fusese supus chiar de către un consătean și, mai mare decât toate, durerea despărțirii de soție. Nu-i ieșea  din minte imaginea cu Florica, prăbușită în genunchi, plângând în hohote și uitându-se după el cu atâta durere. Se întreba ce o fi făcând. Crezuse oare că se va întoarce după ce va da declarație? Cum or fi părinții lui? Câtă durere trebuiau să îndure toți, mai ales că nu știau dacă e viu sau mort. Îl văzuse pe tatăl său plângând în hohote, sub dud, în seara ce trecuse, îngrijorat fiind că-l va pierde și iată că așa se întâmplase. Vor mai fi în viață când se va întoarce el sau se va mai întoarce? Cum sunt frații lui? Ce se va întâmpla cu ei? Oare îi vor aresta și pe ei? Ce se va întâmpla cu biserica? Dintr-odată a simțit o durere viscerală profundă când s-a gândit la toate acestea și a început să plângă. Luca Mihăilescu, procurorul, un bărbat de aproape 50 de ani, cu mustață aranjată, păr negru și față distinsă, aflat chiar lângă el, i-a zis în șoaptă:

-Plângi, băiete, plângi. Da’ încet, să nu te audă bestiile astea că se bucură, să nu le dăm satisfacție. Ăștia se bucură să ne vadă suferind, nu trebuie să ne vadă durerea. El însuși avea lacrimi în ochi.  După o vreme l-a luat somnul. A pus pe el haina pe care o luase de acasă, s-a rezemat de zidul de beton și a adormit. În timpul scurt cât a dormit, a căpătat o încredere despre care îmi spunea că putea veni doar de la Dumnezeu, că va avea de suferit pentru o perioadă de timp, dar că nimic nu va fi peste puterile lui. Nu spune așa Dumnezeu? De ce ar fi altfel acum? Când s-a sculat, dintr-odată a fost cu totul alt om. S-a sculat și s-a  mișcat un pic ca să se dezmorțească și procurorul l-a întrebat:

-Cum te simți, băiete? Ești mai bine?

-Sunt mai bine domnu’ procuror, m-am odihnit, mulțumesc lui Dumnezeu. O să fie bine domnu’ procuror . M-am întristat că am lăsat-o pe soție acasă singură. M-am gândit la tata, la mama, dar știți ceva, domnu’ procuror? 

-Ce, mă, băiete?

-Daniel a fost în groapa cu lei și nu l-au sfâșiat, au fost trei tineri în cuptorul de foc și Dumnezeu i-a scăpat, Petru a fost în temniță și a scăpat și Pavel la fel, așa că, dacă Dumnezeu vrea, scăpăm și noi de aici. Eu am încredere că Dumnezeu nu va lăsa să ni se piardă viețile. Nici măcar un fir de păr nu cade de pe cap fără voia Lui. Luca Mihăilescu s-a uitat la el cu ochii lui mari negri și i-a zis:

-Gata, știu de ce te-au arestat ăștia. Pe tine te-au arestat pentru credință. Dacă mori, tu devii martir. Bravo, măi, băiete. Cum zice că te cheamă?

-Florea. 

-Florea și mai cum?

-Cruceru.  

-Cum? Cruceru? Băi, băiatule, tu chiar ai nume predestinat de martir. Ți-a dat Dumnezeu un nume frumos, Cruceru de la cruce, de la sfânta cruce. Auzi, eu o să te strig Cruceru că îmi place numele tău. Îmi aduce aminte de sfânta cruce. Tata i-a zis: 

-Iar eu o să vă zic domnu’ procuror; și-așa n-am cunoscut nici un procuror până la dumneavoastră.

-Vezi? a zis procurorul, dacă nu intram la pușcărie nu ne cunoșteam. Și a început să râdă cu poftă. Cineva l-a întreb:

-De ce râdeți, domnu’ procuror? Ce e de râs?

-Râd că eu trimiteam oamenii la închisoare, mă luptam cu judecătorii să scot adevărul și acum eu sunt la închisoare și discut cu Cruceru care a cunoscut primul procuror din viața lui în beciul securității. Procurorul din beci!

Până seara au mai adus încă vreo 3-4 oameni. Fiecare era luat la întrebări cum intra pe ușa beciului. De unde vine, cum îl cheamă, cu ce se ocupă. Spre seară, deja știau tot unul despre altul. Așa a aflat tata că toți cei din beciul securității erau foști politicieni de la PNL sau PNȚ, avocați, procurori, boieri, militari sau regaliști; toți luptaseră împotriva comuniștilor. El era singurul țăran. Unii dintre ei nu putuseră suferi naționalizarea și s-au opus pe față, iar asta i-a costat libertatea. Aici erau toți la fel. Nu mai exista nicio diferență între ei, sufereau împreună. Erau dărâmați psihic și fizic. Avuseseră mult și pierduseră tot. Mulți plângeau. Procurorul Mihăilescu îi încuraja în fel și chip, cu blândețe sau mustrându-i, fără a lăsa să se vadă vreo slăbiciune în fața oamenilor. Avea momente când se prăbușea și se închidea în sine, dar apoi își revenea. Mâncarea le era servită de doi jandarmi care puneau, dintr-o găleată soioasă, un fel de ciorbă de zarzavat care avea culoare și gust de lături. Mulți au refuzat să mănânce. Înjurături înfundate s-au tot auzit în timpul mesei. Ciorba era servită în niște gamele ostășești de metal care probabil fuseseră pe front dat fiind că erau tare turtite. După o perioadă de timp, cei doi jandarmi au venit să strângă resturile. Aproape că nici nu se atinseseră de mâncarea cu gust de lături. Toți mâncaseră pâinea. Unul din jandarmi zise:

-Văd că nu vă place pâinea, o să le spun mâine să vă dea doar o felie ca să nu se risipească. Apoi a izbucnit în râs și el și colegul lui. Luca Mihăilescu a răspuns:

-Lăturile astea să le dați la porci, dar nici ei nu le mănâncă. Unul din jandarmi i-a răspuns batjocoritor:

-Ce e domn’ procuror, nu-ți place mâncarea? Fă o comandă să îți aducă de la restaurant dacă nu îți place. Sau să vină doamna cu mâncare. 

Au ieșit râzând în hohote cu gamelele ce fuseseră golite de conținut în găleata din care le aduseseră ciorba. Asta avea să fie mâncarea lor pentru cele trei zile cât au stat în beciul securității din Slatina și pentru restul timpului cât au stat în pușcărie. În cele trei zile s-a tot gândit la familia lui, dar s-a și rugat foarte mult. Mai ales noaptea. Când bărbații dormeau cum puteau, rezemați de zidul rece de beton, tata se ruga. Se ruga pentru soție ca să fie mântuită, pentru familie și pentru el. Curând, tata a realizat că era singurul din acel beci care nu avea copii și a înțeles de ce Dumnezeu nu le dăduse copii până atunci. Se ruga „Tatăl nostru” pentru colegii de celulă sau alte rugăciuni. Se ruga pentru biserica de acasă ce începuse să prindă contur fiindcă nu știa ce se va întâmpla cu ea. Acolo, printr-o credință vizionară, s-a rugat, prima oară, pentru o biserică baptistă în Slatina. Era iunie 1950.

Luca Mihăilescu a început să-l descoasă pe tata cu privire la ce credea. Era un om educat și curios. Știa despre baptiști și știa că președintele Americii era baptist. Nu avea nici un fel de resentiment față de credința tatălui meu. Mereu i-a respectat pe ceilalți deținuți indiferent de statutul lor. Nu conta că erau țărani sau oameni educați, vorbea cu ei de la egal la egal.

Contase foarte mult modul în care Luca Mihăilescu se raportase la ceea ce credea tata. Procurorul era liderul grupului și urma să arate că îl preocupa soarta lor prin deciziile pe care avea să le ia. Respectul acordat l-a făcut să prindă și mai mult curaj ca să vorbească cu cei din beci despre Dumnezeu. O făcea cu o ușurință pe care aveam să o văd toată viața. Era un țăran simplu care îi încuraja pe cei în suferință chiar și în acel beci.

Într-o seară, înainte de culcare, când unii vorbeau între ei, iar alții erau prea abătuți ca să mai vorbească, tata s-a apucat să cânte încet. Cei din jurul lui au făcut liniște ca să-l asculte și ușor, ușor tot mai mulți s-au oprit din vorbit. Nu după mult timp, toți au încetat să mai vorbească și cineva a zis, din întuneric:

-Cântă mai tare.

Tata a dat drumul la glas și a cântat cântarea pe care aveam să o aud de sute de ori de-a lungul vieții mele:

Isuse-al meu prieten bun

Din zorii tinereții

Cu Tine eu călătoresc

Pân’ la sfârșitul vieții.

În zori de zi, când mă trezesc

Smerit m-aplec sub cruce

Că-n toată lumea nu găsesc

Un scut mai bun și dulce.

Când plec pe-un drum îndepărtat

Isuse, ești cu mine

Să-mi fie drumul cât de greu

E-așa ușor cu Tine.

Când am de suferit un chin

Tu, Doamne-mi dai putere

Și fie-amarul cât de greu

Eu simt o mângâiere.

Și nu mă tem că voi pieri

În marea de păcate

Căci Tu, preabunul meu Isus

Mă izbăvești din toate.

Tu ești comoara care-a fost

De mine mult căutată

Iar astăzi nu te-aș mai lăsa

Nici pentru lumea toată.

Căci Tu-mi ești frate de pribeag

De cânt și de suspine,

Isuse-al meu prieten drag

Ce bine-i lângă Tine.

Când a terminat de cântat, mulți dintre ei plângeau. Se regăseau în această cântare pe care o auziseră pentru prima oară. Găseau speranță în versurile ei. 

După trei zile, i-au scos afară și le-au pus cătușe la mâini.  Toți cei 30 de bărbați au fost urcați într-un camion militar, păzit de patru jandarmi înarmați, și duși la Pitești. Drumul a fost un chin din cauză că tata avea rău de mașină. Jandarmii știau asta pentru că, înainte de a-i urca în camionul cu prelată, le-au spus:

-Toți care știți că vă e rău de la mașină vă urcați ultimii, cei cărora nu vă este rău vă urcați primii. Dacă vi se face rău, ridicați mâna și strigați „Vomit” și vă lăsăm să vomitați din mers.  Să nu cumva să credeți că puteți să fugiți că vă împușc cu mâna mea.

Tata și alți câțiva s-au urcat ultimii și jandarmul le-a zis râzând:

-Voi sunteți ăia care dau la boboci?

I-au anunțat că vor fi duși la Pitești. Au plecat imediat ce s-a întunecat și au ajuns după miezul nopții. Au fost duși într-o unitate militară și puși într-o baracă goală de vreo 100 pe aproximativ 25-30 de metri lățime. Când au intrat, au văzut un grup de cel puțin 1000 de oameni care erau întinși pe ciment, iar cei mai norocoși rezemați de zid. Becuri puternice luminau baraca de parcă era zi. Erau oameni din Argeș, Olt și Vâlcea. Toți erau dușmanii poporului și ai noii orânduiri. Baraca era înconjurată de soldați cu arme automate și cu tanchete.

A doua zi a început judecata. Fiecare deținut era luat și dus în fața unui complet de judecată alcătuit din trei ofițeri de securitate. Dosarul de urmărire al fiecărui deținut era în posesia celor trei ofițeri care făceau judecata și dădeau sentința pe loc. Șeful completului de judecată făcea propunerea și ceilalți doi spuneau dacă sunt, sau nu, de acord. Dacă nu erau de acord, cereau ca pedeapsa să fie mai lungă. Dimineața, înainte ca să meargă la judecată, Luca Mihăilescu le zise celor din Olt:

-S-ar putea să ne ofere să mergem la muncă la Canal, în Deltă la tăiat de stuf sau în Insula Mare a Brăilei. Ascultați-mă, dacă vi se oferă posibilitatea asta, acceptați sau cereți-vă voi dacă nu spun ei nimic.

Unii au întrebat de ce să facă asta. 

-Gândiți-vă bine: nu o să fiți închiși toată ziua ca la pușcărie, veți fi măcar în aer liber și, de obicei, se face mai puțină pușcărie decât dacă ești condamnat la muncă silnică.

-Și dacă nu este așa? a zis altul.

-Dacă nu este așa, n-ai pierdut nimic, cel puțin știi că ai încercat și n-are de ce să-ți pară rău. Eu așa voi face.

Tata, cum a auzit de această posibilitate, s-a gândit imediat că este ceva de la Dumnezeu. S-a dus la Luca Mihăilescu și i-a spus:

-Mulțumesc, domnu’ procuror, Dumnezeu să vă binecuvânteze. Eu așa voi face, mie nu îmi este frică de muncă.  

Tata a intrat printre ultimii din grupul de Olt la completul de judecată. Erau trei judecători  care stăteau la o masă mare într-o cameră din unitatea militară. Alături, la o masă separată, era o doamnă, de asemenea îmbrăcată în haină militară, care nota tot ce se hotăra. Era grefiera. Camera era complet goală, iar în spatele lor, atârnat pe perete, era tabloul Secretarului general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, al Anei Pauker și alți lideri comuniști. Tata a intrat flancat de doi soldați și a salutat respectuos. Avea cătușele puse la mâini. A rămas în picioare, la aproximativ 3 metri de complet, într-un punct ce-i fusese indicat. Cel din mijloc avea în mână dosarul lui. A început același interogatoriu ca la Slatina, numele, vârsta, ocupația, starea civilă și, bineînțeles, ultima întrebare:

-Știi de ce te afli aici, în fața noastră?

-Nu, domnule.

Atunci judecătorul s-a uitat direct în ochii tatălui și i-a spus:

-Avem mărturia a cinci preoți din Potcoava că ești un element reacționar, vorbești împotriva partidului, ești dușman al poporului și al noii orânduiri. Ești trumanist, faci propagandă americană. Ești împotriva naționalizării și a proiectului de  colectivizare. Ce ai de spus în apărarea ta?

-Domnule colonel, eu mi-am iubit țara și o iubesc. Am fost în război oriunde mi-a zis țara să mă duc și n-am făcut niciodată politică, nici înainte de război, nici după. Când s-a terminat războiul, au venit niște americani la divizia noastră și ne-au întrebat dacă vrem să plecăm în America. Eu nici nu m-am gândit, eu voiam să vin acasă, la ai mei. Nu am făcut nicio propagandă, nici împotriva țării mele, și nici pentru America. Dar știu de ce sunt aici în fața dumneavoastră.

-De ce?

-Pentru credința în Isus Hristos și pentru că am organizat întâlniri în satul meu, pentru că am cerut adeverință de la popa Friptu să fiu botezat în biserica baptistă. 

Colonelul nu a mai întrebat nimic și a zis, adresându-se colegilor lui:

-Doi ani. De acord?

Ceilați judecători au încuviințat, după care s-a adresat grefierei:

-În baza datelor din dosarul nr.… și pe baza mărturiei a cinci preoți din Comuna Potcoava, tribunalul Militar îl condamnă pe numitul Cruceru Florea, fiul lui  Petre și Tudora, de profesie țăran, la executarea pedepsei de doi ani privațiune de libertate. Numitul este învinovățit de activități subversive împotriva Republicii Populare Romania, de propagandă anticomunistă, și de propagandă americană. 

Apoi s-a oprit, s-a uitat la tata și l-a întrebat:

-Vrei să mergi la Capul Midia, la muncă în colonia de muncă și reeducare și pedeapsa ți se va înjumătăți, dacă ai un comportament bun?

Ascunzându-și bucuria, tata răspunse:

-Da, domnule.

Judecătorul s-a întors către grefieră, continuând:

-Scrie: sus-numitul Cruceru P. Florea a acceptat, de bună voie și nesilit de nimeni, să meargă la Capul Midia, în colonia de muncă și reeducare, iar pedeapsa poate fi înjumătățită în funcție de comportamentul condamnatului.

Apoi s-a adresat soldaților:

-Următorul.

Totul durase mai puțin de 15 minute. Tata intrase și ieșise condamnat la doi ani de pușcărie la Canal, în nici 15 minute. Dar era mulțumit. Scăpase de o grijă, acum știa unde se duce, știa cât va sta, un an, în cel mai rău caz doi ani. A fost dus într-un diferit. Tot grupul din Olt era din nou împreună. Toți acceptaseră să meargă la Capul Midia, sfatul procurorului Mihăilescu fiind providențial. Fiecare dintre ei stătea cu capul plecat și se vedea apăsarea de pe fețele lor. Unii plângeau. Pedepsele erau diferite de la caz la caz. Unii fuseseră condamnați 5 ani, alții 4, 3 sau 2. Nimeni nu fusese condamnat mai puțin de 2 ani. Procurorul Mihăilescu primise o condamnare de 3 ani. Dintre cei care au refuzat plecarea la muncă, mulți, mai ales cei tineri, au ajuns să facă parte din Experimentul (Fenomenul) Pitești.  

Ceea ce nu știau ei atunci era că scăpaseră de adâncurile Iadului, doar ca să ia trenul groazei până la lagărul morții, lagărul de la Capul Midia.  


[1] Pentru mai multe informații, vezi http://www.memorialsighet.ro/sala-14-securitatea-intre-1948-1989/, accesat pe 7.04.2020.

[2] Vezi cazul Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre cei mai educați comuniști, fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.

[3] Memoria Oltului și Romanaților, nr. 5 (87), an VII, mai 2019, 1, 122. Vezi http://memoriaoltului.ro/reviste/revista_109.pdf, accesat pe 07.04.2020.

Un gând despre &8222;Beciul securității. Condamnarea&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s