Despre destinația eternă a bebelușilor care mor

Anual, peste 50 de milioane de copii sunt avortați, la alegere. Pe lângă aceștia, un număr mult mai mare mor ca rezultat al avorturilor spontane sau la naștere. Apoi sunt copii care mor la naștere sau în primii ani de viață. E normal să ne întrebăm care este destinația lor eternă, mai ales dacă am trecut prin astfel de experiențe ca părinți.

Moartea este o consecință a păcatului așa că ne-am putea întreba: sunt și copiii vinovați de păcat din moment ce mor? David spune că „sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5). Dacă acești copii mor, trebuie să fie păcătoși, iar dacă nu sunt păcătoși atunci mor pe nedrept.

Ei bine, lucrurile nu sunt atât de simple. Din perspectivă creștină, știm că odată cu păcatul lui Adam, întreaga rasă umană a fost afectată de păcat până în cele mai adânci colțuri ale inimii. Ieremia ne avertizează că „inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9), iar Pavel ne aduce aminte că „toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Pe aceste versete (cât și multe altele) se fundamentează doctrina creștină despre natura păcătoasă pe care o moștenim fiecare de la părinții noștri. Dar copiii nu au apucat să facă nici bine, nici rău. Nici măcar nu pot face distincția între bine și rău. Cum îi poate condamna Dumnezeu? Și totuși, faptul că mor este o condamnare. Cred însă că trebuie făcută o distincție între moartea fizică și pedeapsa veșnică.

Faptul că bebelușii mor este un blestem moștenit, o consecință a păcatului strămoșesc. Este condiția biologică cu care intrăm cu toții în lumea aceasta: cândva, vom muri. Asta nu înseamnă automat că bebelușii vor merge în Iad.

În general, pe baza versetelor amintite, poziția calvinistă este că există unii copii aleși și restul condamnați. John Owen consideră că tocmai copiii credincioșilor sunt aleși pentru că beneficiază de binecuvântările legământului harului. Oarecum asemănător, catolicii și ortodocșii susțin că acei copii care au apucat să fie botezați merg în Cer. Mărturisirea de credință de la Westminster afirmă că există un număr de bebeluși mântuiți după bunul plac al lui Hristos fără a menționa care (capitolul X.3). Dar obiecția multora este că acești copii nu au ales să se răzvrătească prin păcat împotriva lui Dumnezeu. Cum poate o persoană care nu e conștientă să aleagă binele sau răul?

Obiecția mea față de alegerea doar a unora dintre bebeluși este că Dumnezeu trebuie să aibă un standard unitar de judecată. Alegerea lui Dumnezeu spre mântuire, în cazul adulților, urmează un singur standard: cei aleși cred în jertfa ispășitoare a Mântuitorului și se pocăiesc de păcatele lor. Da, sunt aleși, dar nu sunt mântuiți pur și simplu în baza faptului că au fost aleși. Alegerea lui Dumnezeu este mereu urmată de credință și pocăință, elemente ce pot fi văzute în viața de zi cu zi. Tot astfel, cred că un Dumnezeu atotdrept are un singur standard pentru toți bebelușii. Așadar, din punct de vedere logic cred că pot exista doar două opțiuni: fie îi condamnă pe toți, fie îi mântuiește pe toți, dar nu-i poate alege doar pe unii spre pierzare, iar pe alții spre mântuire dat fiind că au același statut în fața Sa. Știu că acest argument va suna ciudat în special pentru calviniști, poate nu e cel mai bine exprimat, dar sper că ați prins ideea pe care vreau să o punctez.

Revenind la dilema noastră inițială, acești copii nu au apucat să păcătuiască, iar singura lor „vină” este că nu au avut cum să refuze concepția. Apostolul Pavel, comentând despre Iacov și Esau, spune despre aceștia că pe când erau în pântecele mamei lor nu făcuseră „nici bine, nici rău” (Romani 9:11). Această afirmație indică perspectiva paulină asupra stării copiilor nenăscuți. Dacă Dumnezeu îi condamnă pe copii la Iad, înseamnă că nu este drept din moment ce copiilor nu le-a fost dată nicio șansă de a alege binele sau răul. Este adevărat că aceștia au o natură păcătoasă, sunt corupți în mod radical și vor alege păcatul imediat ce li se va oferi ocazia, dar nu pot fi trași la răspundere pentru ceva ce n-au făcut. Versetul des amintit este Psalmul 51:5 în care David recunoaște că a fost conceput în păcat. Acesta ne arată că ne naștem cu natură păcătoasă, dar nu înseamnă că suntem vinovați de păcat înainte de a-l înfăptui. Așa că e important să facem o distincție între vină și natură păcătoasă. Tot apostolul Pavel afirmă că fiecare va fi judecat și-și va primi răsplata „după binele sau răul pe care-l va fi făcut pe când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10). Copiii, conform Romani 9:11, nu au săvârșit nici binele, nici răul (observați expresia identică din cele două versete), deci nu pot fi răsplătiți pentru răul sau binele pe care nu l-au făcut încă.

Pe lângă aceste versete avem și alte mărturii în narațiunile vetero-testamentare. Când Dumnezeu a condamnat majoritatea poporului Israel la moarte în pustie, copiii care nu ajunseseră la statutul responsabilității au fost scutiți de la executarea pedepsei. Motivația Domnului pentru a-i scuti de pedeapsă este că nu cunosc nici binele, nici răul (Deuteronom 1:39). Într-o manieră asemănătoare, în dialogul pe care Dumnezeu îl poartă cu Iona, Creatorul spune că în cetatea Ninive se află 120.000 de oameni care „nu știu să deosebească dreapta de stânga lor” (Iona 4:11). Aceasta este cel mai probabil o referire la copiii din cetate, aceștia neștiind să facă diferența dintre stânga și dreapta. S-a obiectat că nu poate fi vorba de copii, fiind mai degrabă o referire la toți cetățenii cetății întrucât numărul este prea mare, dar această expresie nu poate fi înțeleasă ad literam cu privire la adulți. O persoană matură poate face diferența dintre stânga și dreapta, însă copiii nu. Personal, cred că este destul de clar că e vorba de copii. În ambele exemple, elementul comun este incapacitatea de a judecata binele de rău, element specific copiilor.

Faptul că Dumnezeu invocă apelul la milă pentru acești copii arată că El vrea să aibă milă față de toți copiii. De asemenea, din moment ce Dumnezeu face apel la capacitatea de judecată înseamnă că mila Sa are în vedere și dreptatea acestei acțiuni. Deși Dumnezeu are tot dreptul să-și reverse judecata și peste copii din pricina părinților, dreptatea Sa nu vrea să fie revărsată asupra unui grup mare de copii ce nu sunt vinovați. Dacă Dumnezeu le-ar fi luat viața acelor copii nu înseamnă că ar fi fost nedrept, dar dorește să-i scutească (să nu creadă careva că în Sodoma sau în Gomora nu erau bebeluși). Trupește ar fi murit toți la fel, dar judecata în perspectiva eternității ar fi fost în funcție de binele sau răul pe care l-a săvârșit fiecare. Așadar, putem vedea un apel repetat la judecată și fapte. Un copil fără discernământ nu are cum să păcătuiască.

Mai există și versete discutabile precum 2 Samuel 12:23 și Iov 3:13, 17-19, dar e mai greu să tragem niște concluzii clare din acestea din moment ce nu cunoaștem concepția lui David și Iov despre viața veșnică. Cred însă că argumentul cel mai puternic se găsește în cuvintele Mântuitorului. În repetate rânduri, Acesta face referire la copii și ne spune că nu vom vedea Împărăția Cerurilor până când nu vom fi precum niște copilași, nu vom intra în Împărăția lui Dumnezeu până nu ne vom face precum niște copilași sau că Împărăția Cerurilor este a unora ca ei (Matei 18:3, 19:4, Marcu 10:14-15, Luca 18:16-17). Ar fi cât se poate de ciudat ca Hristos să facă astfel de afirmații, dar copiii să fie condamnați de Dumnezeu la pedeapsa veșnică. Ar fi fost ca și când ar fi spus: „Trebuie să fiți precum niște copii ca să ajungeți în Ceruri. Apropo, la judecată veți afla că bebelușii vor merge în Iad.”

În concluzie, cred că Dumnezeu a lăsat blestemul morții peste toți cei născuți din Adam și toți moștenim de la concepție o natură păcătoasă. Dumnezeu este drept să pedepsească pe oricine (inclusiv bebelușii) cu moarte fizică întrucât sunt consecințele păcatului moștenite de la părinții noștri. Răspunsul este diferit când vine vorba de destinația eternă a celor fără discernământ (aici putem încadra și persoanele labile mental care nu au avut niciodată discernământ): Dumnezeu condamnă în baza faptelor și mântuiește în baza harului. Cred că un Dumnezeu drept și plin de har, care îi invocă în repetate rânduri pe copiii fără discernământ tocmai pentru a nu-și revărsa judecata, care ni-i dă ca exemplu demn de urmat și ne spune că încă nu au înfăptuit binele sau răul dă împărăția Sa acestora.

3 gânduri despre &8222;Despre destinația eternă a bebelușilor care mor&8221;

  1. MariS zice:

    Beni, ma bucur de prietenia ta. Da, asa cred si eu ca trebuie tratata problema. Unii, de dragul unor teorii calviniste, catolice sau de alta natura prezinta un Dumnezeu crud, manios, razbunator, care mai si pune lemne pe foc in iad (asta e chiar auzita intr-un dialog recent), facand un deserviciu imens lui Dumnezeu, dar ei crezind ca propovaduiesc adevarul. Pai Satana, nu trebuie sa se mai strofoace sa-L prezinte rau pe Dumnezeu, ca o fac asazisii slujitori ai Lui. Ce sa mai creada cei din lume despre Dumnezeu, cand noi Il prezentam crud si nemilos. Acestia nu asculta cum il prezinta Domnul Iisus pe Tatal, ci iau de bun cum Il vedeau cei din Vechiul Testament pe Dumnezeu. Da, acolo sunt locuri unde exact asa era vazut, iar Dumnezeu nu corecteaza din ratiuni pedagogice, ca nu ascultau altfel, erau inca imaturi, dar caracterul adevarat este aratat de Domnul Iisus si noi, azi, ar trebui sa avem in vedere acest lucru. Cine cunoaste caracterul lui Dumnezeu mai bine decat Fiul? Felicitari pentru text, dar sa te astepti la critici severe de la pretinsi teologi. Ei iau faza cu biciul din Templu pentru a justifica violenta, dar Iisus nu a lovit cu el, ci era instrumentul de care ascultau animalele aduse acolo. Ele stiau de bici, fara sa fie lovite, nu oamenii. Iar incidentul nu s-a repetat. Sunt de partea ta. Binenteles ca o sa-mi iau si eu portia, dar la varsta mea am pielea tabacita.

    Apreciază

  2. Un subiect delicat pe care mulți au încercat să-l explice. Sunt păreri pro și contra. În ceea ce mă privește am dorit mult să pătrund acest argument pentru a avea o înțelegere cît mai corectă,mai ales că ne confruntăm cu această întrebare foarte des.. “destinația eternă a bebelușilor”. Expunerea pe care ai făcut-o,mă ajută foarte mult în înțelegerea acestui subiect cu privire la destinul veșnic al bebelușilor. Pentru mine lucrurile sunt clare,însă aș dori să alătur un verset,care mie cel puțin,mi-a dat bătaie de cap,și anume: În Corinteni 7:14,unde apostolul Pavel tratează subiectul despre despărțirea în căsătorie,în situația cînd unul dintre soți este credincios și celălalt necredincios,afirmă că,atîta timp cît părinții aleg să rămînă împreună copii sunt sfințiți,altminteri sunt necurați.
    Aș dori un punct de veder la această abordare a apostolului. Mulțumesc,fi binecuvîntat!

    Apreciază

  3. MariS zice:

    @Elvyce, Nu e prea greu de inteles. Toti suntem necurati, impuri, asa ne nastem, cu o natura pacatoasa, dar nu si vinovati. De aceea se pot mantui si unii care nu cunosc Evanghelia, dar fac din fire cele ale Legii, cum zice Pavel. Vina este personala, necuratia e generala, mostenita de la protoparinti. Tot Pavel spune ca sotul credincios poate (atentie, poate, nu sigur) ajuta la mantuirea celuilalt, deci cu atat mai mult la mantuirea copiilor, care nu au atatea pacate. Atentie la expresia „sunt sfintiti” se refera la o actiune in desfasurare, nu una terminata. Poate Beni va dezvolta subiectul.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s