Necesitatea logică a Sfintei Treimi

Conceptul de Sfântă Treime pare să fie unul dintre cele mai ilogice din creștinism. Iar faptul că citiți un articol în care termenii „logică” și „Sfânta Treime” apar în aceeași propoziție nu se poate să nu vă facă să ridicați o sprânceană măcar 🙂 Iată, însă, de ce cred că existența Sfintei Treimi este o necesitate logică.

Plecăm de la premisa că există un Creator. Acest Creator este ființa maximal bună (maximally great being) conform definiției ontologice a lui Anselm. Această ființă supremă este atotputernică, omniscientă și perfectă din punct de vedere moral în orice lume posibilă. Reprezintă deci superlativul oricărei calități morale, este omnipotentă și omniscientă. O s-o numim Dumnezeu.

Omnisciența îi permite să conceapă orice. Atotputernicia îi permite să creeze ceea ce concepe. Tot ceea ce creează este însă în armonie cu natura Sa, să nu uităm asta. Când spun tot sau orice mă refer la concordanță dintre ce este și ce face Dumnezeu. Aduceți-vă aminte de paradoxul omnipotenței, argumentul cu piatra pe care n-o poate ridica Dumnezeu.

Dumnezeu mai este și ființa maximală moralmente vorbind. Înseamnă că are orice atribut moral bun la care ne putem gândi. Dragostea, bunătatea, empatia, dreptatea, etc, sunt prezente în mod maximal în caracterul Său. Doar că unele dintre aceste atribute trebuie exprimate față de o altă persoană. Nepunerea lor în practică nu ar face decât să genereze frustrare și neîmplinire. Iar Dumnezeu, dacă este ființa perfectă, nu are cum să aibă o existență frustrată.

Să luăm un exemplu. Faptul că Dumnezeu este dragoste reprezintă esența ființei Sale. Nu ni se spune pur și simplu „Dumnezeu ARE dragoste”, „Dumnezeu iubește”, ci „Dumnezeu ESTE dragoste”. Dumnezeu nu poate fi dragoste dacă nu își poate direcționa dragostea către o altă persoană. Iar ca acest lucru să fie posibil, trebuie să fie o persoană veșnică spre care să-și direcționeze iubirea întrucât Dumnezeu este singurul care este veșnic. Deci Dumnezeu trebuie să fi iubit, din veșnicie, nu în mod intrapersonal, ci în mod interpersonal.

Același argument poate fi invocat în dreptul oricărui atribut divin personal. Dumnezeu nu poate avea bunătate dacă nu ar fi manifestat-o față de o altă ființă personală. Putem vorbi și de atribute existente, dar „adormite” (sau latente) precum dreptatea. Prezentă în Dumnezeu din veșnicie, ca orice alt atribut, nu a fost nevoie ca să manifeste acest atribut în absența obiectului dreptății: păcatul. Dragostea, bunătatea, empatia, sunt atribute interpersonale, trebuie exprimate față de o altă persoană. Deci trebuie să fi existat cel puțin două ființe maximale din veșnicie ca să poată să-și fi exprimat bunătatea/dragostea/empatia reciproc pe tot parcursul existenței (vă rog să continuați să citiți, nu ridicați piatra în dreptul acestei afirmații ipotetice și abominabile). Dar aceasta reprezintă o imposibilitate logică pentru că o singură ființă poate fi ființa supremă, standardul final al oricărei calități morale. Existența individuală a două ființe supreme reprezintă o imposibilitate logică.

Mergând într-o direcție asemănătoare acestui argument, C. S. Lewis, în Creștinismul redus la esențe (puteți găsi citatul mai larg și pagina AICI) scrie:

All sorts of people are fond of repeating the Christian statement that ‘God is love’. But they seem not to notice that the words ‘God is love’ have no real meaning unless God contains at least two Persons. Love is something that one person has for another person. If God was a single person, then before the world was made, He was not love. Of course, what these people mean when they say that God is love is often something quite different: they really mean ‘Love is God’. They really mean that our feelings of love, however and wherever they arise, and whatever results they produce, are to be treated with great respect. Perhaps they are: but that is something quite different from what Christians mean by the statement ‘God is love’. They believe that the living, dynamic activity of love has been going on in God forever and has created everything else.

În calitate de creștin, cred într-un Dumnezeu tripersonal, dar o ființă maximal bună bipersonală reprezintă minimul necesității logice.
Frumusețea Sfintei Treimi este un mister la care putem veșnic contempla și tot nu-l vom înțelege. Vă las mai jos unul din cântecele mele favorite despre Trinitate care are niște versuri cât se poate de frumoase:

Oh, lovely divine
I cannot describe You
I will not deny You

Three beauties entwined
I will not disguise You
I cannot divide You

And Trinity, You gave to me
All that love could ever be
And I intend to show

That who You are brings life to me
My soul You saved in unity
That’s all I need to know

It’s all I need to know

Oh, holy divine
I sing of Your wonders
And what I’ve discovered

The mystery I find
There’s none that compares to
Nor will I dare to…

2 gânduri despre &8222;Necesitatea logică a Sfintei Treimi&8221;

  1. Bune observațiile. Și totuși cred că putem porni din direcția faptului că am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Este comunicarea o trăsătură esențială pentru om? Am luat-o de la Dumnezeu? Eu cred că da. Dumnezeu nu ne-a creat că avea nevoie să comunice cu cineva, tocmai asta încerc să dovedesc, că multipersonalitatea lui Dumnezeu îi oferă independență, iar independența e condiționată de faptul că unicul Dumnezeu ființează în trei persoane care au împreună o părtășie perfectă. Scuze că răspund atât de tărziu.

    Apreciază

  2. Florin Lăiu zice:

    Argument inspirator, într-adevăr. Totuși, pe direcția aceasta de cugetare, încă se pot ridica întrebări, ca de exemplu:
    1. Dacă doctrina Trinității nu ar exista implicit în Scriptură, ce șanse ar avea calculele rațiunii noastre s-o descopere în câteva milenii?
    2. Argumentul acesta al dragostei, deși este atrăgător, nu-mi pare strict convingător. Se poate ridica cel puțin o ipoteză diferită, de exemplu: înainte de momentul Creației, Dumnezeu a plănuit crearea ființelor inteligente și, mai mult, a prevăzut existența lor, bucurându-se de ele anticipat, datorită iubirii Lui infinite. (Este scris că, în persepctiva învierii, pentru El, chiar și morții sunt vii. Prin urmare, creaturile care încă nu existau sub nicio formă, puteau fi obiectul dragostei Aceluia care există dincolo de timp).

    Dacă Dumnezeu a prevăzut totul, a prevăzut și Căderea și Mântuirea, și atunci întrebarea este: ar fi putut Dumnezeu cu adevărat să mântuiască, prin sacrificiul Celui Întrupat, și prin acțiunea regeneratoare a Duhului, dacă Dumnezeu ar fi fost o singură Persoană?

    Sfânta Treime, cu paradoxul Ei specific, așa cum este descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu (pe de o parte coegalitate și pe de altă parte subordonare voluntară funcțională), ne oferă nu doar o autoritate Căreia să ne supunem, ci și un Exemplu Divin de supunere și de slujire. Dacă Dumnezeu nu ar fi în Treime, cum ne-ar fi putut învăța toate aceste lucruri? Oare ființele cerești nevinovate, nu au nevoie de un asemenea exemplu de dragoste în încredere, supunere și slujire? Faptul că o parte din îngeri a căzut prin rebeliune dovedește că era și este nevoie (chiar pentru cei necăzuți și pentrucei mântuiți), de un asemenea Exemplu Suprem (1Cor 15:28). Studiul acestor relații intratrinitare este, într-adevăr, un izvor de înțelepciune practică pentru viață și pentru Biserică.

    Best regards

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s