Trenul groazei

Când a venit noaptea, i-au urcat într-un camion militar pe cei 200 de bărbați și au plecat spre gara Pitești. Într-o margine, pe o linie separată, i-au coborât din camion și i-au urcat pe toți într-un vagon. De jur împrejur erau soldați cu arme automate care aveau ordin să tragă la orice încercare de evadare. În mod normal, într-un compartiment încăpeau 8 persoane. Erau zece compartimente și au băgat câte 20 de condamnați în fiecare. Vagonul a fost atașat la urma unui tren de călători care circula pe ruta Pitești-București. Dimineața a ajuns în Gara de Nord. Ferestrele vagonului fuseseră vopsite ca să nu se vadă nimic dinăuntru afară și invers. Pe exterior erau montate grilaje groase, din bare de fier, care nu puteau fi date jos decât cu aparatul de tăiat cu oxigen. Patru soldați, militari în termen, păzeau vagonul fiind puși câte doi la fiecare capăt.

Deținuții erau din toate categoriile. Tata obișnuia să descrie grupul zicând că erau „de la general la opincă”. Toți trăiau cu groază în suflet pentru că lăsaseră totul în urmă. Foarte mulți, asemenea tatălui meu, fuseseră luați noaptea de lângă cei dragi fără să știe dacă-i vor mai vedea vreodată.

La București, au dus trenul tot pe o linie marginală pentru a tria vagoanele, să urce alți deținuți și să țină vagoanele departe de ochii cetățenilor. Cei care aveau nevoie la WC nu puteau merge când doreau. Li s-a comunicat că pot merge la WC la orele stabilite, de trei ori pe zi. Au stat toată ziua în București așteptând ca să completeze o garnitură de 10 vagoane, adică 2000 de deținuți urmau să plece spre canal la coborârea întunericului. Dacă, până la îmbarcarea în tren, cei din Olt fuseseră împreună, acum erau despărțiți. Tata nu a fost în compartiment cu niciunul din deținuții de la Slatina. Dimineața au venit și le-au aruncat niște resturi de mâncare, pâine și brânză. Pâinea era deja mucegăită, iar brânza era extrem de sărată. Atât de sărată că aproape nu putea fi mâncată. Împreună cu hrana le-au adus și o găleată de apă pe care o luaseră de la locul unde erau alimentate locomotivele pe abur. I-au anunțat că nu vor mai primi alta până se va lăsa seara, când vor primi următoarea rație de hrană. Pentru masa de prânz era prevăzută „răbdare”. Brânza era așa de sărată că a cauzat imediat nevoia de apă, dar găleata de apă trebuia să ajungă la toți din compartiment până seara. Nici nu mai conta că 20 de deținuți beau cu aceeași cană. Dimineața a mai fost cum a mai fost, dar, odată cu trecerea orelor, soarele a început să dogorească puternic pe tabla vagoanelor, fiecare devenind o saună. Pe măsură ce soarele încingea tabla groasă, oamenii transpirau tot mai mult. Mirosuri de tot felul se lăsau din ce în ce mai greu. Erau înghesuiți precum animalele duse la tăiere. Mulți dintre ei au leșinat. Din compartimente au început să se audă strigăte din ce în ce mai deznădăjduite. Ușile erau încuiate pe dinafară. Dintr-odată s-a auzit un zgomot de geam spart din interior. Cineva spărsese geamul ce dădea spre hol. Imediat au început să se audă cum cad cioburi în dreptul fiecărui compartiment. Oamenii erau disperați după o gură de aer. Curând au început să spargă cu picioarele și geamurile vopsite din exterior. Imediat numărul soldaților din vagon a fost dublat și au trecut la amenințări:

-Dacă unul singur din voi iese pe geam în hol va fi împușcat, au început să urle în fiecare vagon ofițerii de comandă.

-Aer! Avem nevoie de aer! strigau disperați deținuții.

-Apă! Mai dați-ne apă! erau țipetele altora, urmate de înjurături sau de invocarea numelui lui Dumnezeu.

Strigătele au devenit urlete de furie și deznădejde. Atunci au trimis câte un soldat la fiecare compartiment cu încă o găleată cu apă. Câte unul s-au așezat în dreptul fiecărui compartiment și, la un semn, au aruncat apa peste deținuții disperați și însetați.

-Apă ați vrut, apă v-am dat, le zise unul dintre paznici.

Totul a devenit ud în compartimente și, dacă în prima fază, apa aruncată a fost bine venită, mai târziu apa s-a transformat în mâzgă de la mizeria de pe podeaua vagonului. Mirosul a deveni și mai greu, iar căldura insuportabilă. Mulți plângeau. Toți erau pur și simplu șocați. Din când în când, din câte un compartiment se auzeau strigăte deznădăjduite după ajutor pentru unul sau mai mulți care leșinau. Soldații veneau agale și aruncau pe ei o găleată de apă, apoi se duceau și umpleau găleata așteptând liniștiți până când leșina următorul.

Ziua a fost lungă și chinuitoare. Din compartimente, se scurgea prin podele apa murdară transformată în zoaie slinoase, infecte și mizerabile. Când aruncau apa peste cei care leșinau, apa ce lovea cu forță podeaua se amesteca cu zoaia de jos, sărind peste cei din compartiment. Oamenii se întorceau instantaneu ca să se ferească și se loveau unii de alții. Se loveau și se prăbușeau unii peste alții. Era imaginea neputinței și a mizeriei umane în toată urâțenia ei. Soldații răspundeau la glumele superiorilor și își arătau devotamentul îndeplinind cu zel sarcinile ticăloase. Mulți dintre deținuți își înjurau torționarii pentru că aceștia nu puteau vedea cine este cel care-i înjura. Nici în cele mai negre vise ale lor nu se gândeau că vor avea parte de așa ceva, iar acesta nu era decât „aperitivul”. Sistemul comunist începuse să lucreze în toată „splendoarea” lui. Voința le era înfrântă. Demnitatea le era jucată în picioare. Frica punea stăpânire pe ei.

 În tot vacarmul acesta, tata suferea ca și ceilalți, dar era, într-un fel, obișnuit cu greutățile de acasă și mai ales din război. Muncise de mic la câmp cu părinții lui, iar când terminase patru clase l-au oprit de la școală ca să se implice în toate muncile familiei, la săpat, la secerat, la cosit.  De mic spărgea buturugi cu securea și barosul. Ținea de plug la arat. Îmi aduc aminte cum, la aproape 90 de ani, cosea iarba și nu mă puteam ține de el. Era la fel de mult afectat psihic, dar a dezvoltat un sistem care urma să îl ajute toată viața petrecută în cadrul cortinei de fier: rugăciunea. Se ruga cât putea de mult. Se ruga în gând și cu voce tare. Suferința era mare, dar îi veneau în minte versete care îl încurajau: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii va vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevarate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă pentru că răsplata voastră este mare în Ceruri. Căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi. Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi; întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.” Când chiar nu mai putea, „supapa” finală era plânsul. O spunea chiar el, când l-am întrebat cum de a putut îndura atâtea:

-Mă rugam mereu lui Dumnezeu să mă întărească, iar când simțeam că nu mai pot, îmi vărsam sufletul înaintea Lui plângând.

La un moment dat, în afară de plânset nu se mai auzea nimic. Deținuții înțeleseseră că nu aveau ce face. Pe lângă toate acestea, vedeau că soldații găseau o bucurie sadică în a-i face să sufere așa că mulți încercau să își înnăbușe plânsetul și să-și șteargă lacrimile cât mai repede. Priveliștea aceasta grotescă arăta decăderea și suferința umană.

Înspre seară s-a auzit forfotă mare, mișcare de trupe și zăngănit de arme. Deținuții nu știau ce se întâmplă, dar puteau auzi strigăte și urlete care veneau de afară. Strigătele erau din ce în ce mai puternice și disperate. Erau cetățenii liberi din București care aflaseră unde era trenul cu cei care urmau să fie duși la Capul Midia. Sute de persoane, din tot Bucureștiul, s-au îndreptat spre tren. La început, numărul lor a fost mic, dar a devenit din ce în ce mai mare până a ajuns să depășească cinci sute de persoane care au prins curaj și s-au pus în mișcare ca să-i elibereze pe deținuți. De jur împrejur erau pietre de la terasamentul căilor ferate așa că au început să arunce cu pietre spre soldați. De la primele persoane care au venit, comandantul soldaților a luat legătura cu superiorii lui și a cerut suplimentarea trupelor. Un pluton s-a adăugat celui existen, apoi încă unul. Au ocupat poziții de luptă înconjurând trenul groazei, iar pe fiecare vagon a fost așezat un subofițer cu mitralieră și un servant în poziții de tragere. De asemenea, li se transmisese ordinul de a trage la cel mai mic semn de evadare al deținuților. Subofițerii fuseseră numerotați și cei cu numere impare erau orientați cu fața înspre o latură a trenului, iar cei cu numere pare au fost așezați invers față de colegii lor. Pe vagoanele de la capete erau câte doi mitraliori. În jurul trenului, pe o parte și pe alta, erau soldați cu arme automate gata să tragă. Cei din vagoane au deschis ușile de ambele părți și s-au așezat în poziție de tragere, dar trebuiau să supravegheze în același timp holul vagonului ca, în cazul în care vreunul din deținuți sărea pe geamurile sparte ale compartimentelor, să-l împuște.

Unii din vagoane și-au recunoscut rudele și au început să strige la ele și să plângă. Cei din București au fost lăsați la geamurile compartimentelor ca să vadă. Cei din primul rând, de lângă geam, s-au așezat în genunchi, următorii ședeau aplecați, al treilea rând în picioare, iar ultimii se cățăraseră pe bănci și pe plasele pentru bagaje de deasupra băncilor, toți încercând să vadă ce se întâmplă afară. În momentul în care sute de persoane care înconjurau trenul s-au pus în mișcare și voiau să atace trenul, comandantul a dat ordinul de tragere a unei salve de avertisment cu toate armele din dotare. Un zgomot infernal s-a auzit de la gloanțele care zburau în înaltul cerului și strigătele celor din afară s-au unit cu ale celor din trenul groazei. Comandantul a strigat cât îl țineau puterile către oamenii care se opriseră îngroziți:

-URMĂTOAREA SALVĂ NU VA MAI FI TRASĂ ÎN AER, URMĂTOAREA VA FI FOC DE VOIE DIRECT ÎN VOI. Apoi s-a întors spre soldați și a urlat:

-SOLDAȚI, POZIȚIE DE LUPTĂ ȘI LA SEMNALUL MEU FOC DE VOIE!

Cei din vagoane erau îngroziți de ceea ce urma să se întâmple, cei de afară erau neputincioși și disperați de ceea ce se întâmpla cu cei dragi ai lor. Erau femei, bărbați, tineri, bătrâni, copii care plângeau și strigau:

-CRIMINALILOR, CRIMINALILOR!

-SUNT ȘI FRAȚII VOȘTRI, AU LUPTAT ȘI PENTRU VOI!

-VOI NU SUNTEȚI SOLDAȚI, SUNTEȚI NIȘTE CRIMINALI! Strigătele erau însoțite de cele mai abjecte înjurături posibile. În foarte scurt timp, datorită haosului care nu putea trece neobservat, numărul oamenilor a crescut și atunci s-a luat decizia ca trenul să plece mai devreme decât era programat. Se amurgea când a fost atașată garnitura la o locomotivă cu abur. Imediat ce au făcut presiunea de aer s-a dat ordinul de plecare. Între timp, alte două plutoane de soldați fuseseră aduse ca să protejeze trenul groazei de mulțimea care acum deja se dublase ca număr. Pe lângă soldați, au fost aduse și mașini cu mitraliere montate în poziție de tragere. În momentul în care trenul s-a pus în mișcare, oamenii au început să se împingă spre tren și să arunce cu pietre. Atunci soldații au primit ordin să tragă în fața mulțimii, la aproximativ 10 metri. Bucăți de pietre au început să zboare în toate părțile, iar gloanțele să ricoșeze cu un șuierat foarte cunoscut de veteranii de război. Pietrele și gloanțele ricoșate au făcut ravagii în mulțime. Sute au fost răniți, iar sângele era peste tot. Mulțimea era neputincioasă în timp ce soldații continuau să tragă în terasament și în calea ferată, înaintând, pas cu pas, spre mulțimea furioasă care nu a putut decât să o rupă la fugă. Unii erau grav răniți și nu mai puteau merge. I-au „cules” soldații. Tata nu știa dacă a fost cineva ucis, dar descria cu mare groază ziua aceea.

Trenul morții se pusese în mișcare și curând a prins viteză. Singura bucurie din acea zi a fost briza care intra pe ferestrele sparte. Din cauza evenimentelor, nu li se mai dăduse voie la WC așa că mulți se ușuraseră pe ferestre. Vă puteți imagina rușinea la care erau expuși. Iar procesul dezumanizării lor era abia la început.

 Ca o nălucă în noapte, trenul străbătea marea Câmpie Română. Locomotiva scotea fum de cărbune ars, șuierând jalnic și sfâșietor. Gară după gară rămânea în urma lor, împreună cu durerea, groaza și familiile distruse pentru tot restul vieții. Erau condamnați să își piardă speranțele, visurile, planurile, ambițiile. În timp ce oamenii dormeau liniștiți în multe din satele din câmpie după truda zilei, 2000 de deținuți aflați în trenul groazei se îndreptau spre lagărele morții.

Acest text este parte a unei viitoare cărți biografice a pastorului Florea Cruceru

2 gânduri despre &8222;Trenul groazei&8221;

  1. Marius Silvesan zice:

    A republicat asta pe Istorie Evanghelica și a comentat:
    Descrierile terifiante ale acestui Tren al groazei te duc inevitabil cu gândul la un trenurile morții, precum cele de la Iași din vara anului 1941. Ca și atunci, și acum, în perioada comunistă, vedem această încercare de dezumanizare, de animalizare și depersonalizare a ființei umane. În acest tăvălug au fost prinși și ei, cei de care lumea nu era vrednică, iar consemnarea persecuțiilor și suferințelor deținuților politici și religioși dovedesc ca trebuie să veghem pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple, însă nu avem nicio garanție că lumea a învățat ceva din trecut.

    Apreciază

  2. A republicat asta pe Marius Cruceru și a comentat:
    “Ca o nălucă în noapte, trenul străbătea marea Câmpie Română. Locomotiva scotea fum de cărbune ars, șuierând jalnic și sfâșietor. Gară după gară rămânea în urma lor, împreună cu durerea, groaza și familiile distruse pentru tot restul vieții. Erau condamnați să își piardă speranțele, visurile, planurile, ambițiile. În timp ce oamenii dormeau liniștiți în multe din satele din câmpie după truda zilei, 2000 de deținuți aflați în trenul groazei se îndreptau spre lagărele morții.“

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s