Cina din lagărul morții

Trecuseră 4 luni de când Florea Cruceru ajunsese la Capul Midia, numit de cei peste 10.000 de condamnați lagărul morții. Așa cum și-a dorit de la început, și cum s-a și rugat de când fusese arestat, a găsit un număr însemnat de credincioși evanghelici care erau deja în lagăr, iar în perioada cât a stat acolo (1950-1951) s-au tot adăugat. Unii erau eliberați, alții veneau, iar o parte din ei mureau în lagăr de foame, bătăi, boală sau muncă epuizantă fără hrana necesară.  După ce l-a găsit pe Roșculț Costea (pe care l-a văzut rugându-se înainte de ceea ce comuniștii numeau prânz) acesta l-a introdus pastorului baptist Bîcu Ioan, pastor la Biserica Baptistă nr. 1 din Timișoara, lângă care a dormit mare parte din detenție (l-am cunoscut personal în 1970), fratelui Fronius Martin (un credincios baptist sas din Brașov), pastorului penticostal Pop Ionaș de la Cluj alături de care tata a dormit ultimele două luni după plecarea în libertate a fratelui Bîcu Ioan și alți credincioși de diferite denominațiuni evanghelice. În total, puțin peste 10 credincioși evanghelici. În afară de ei mai erau foarte mulți de la Oastea Domnului și preoți ortodocși. Unii au plătit cu viața datorită dorinței lor de a păstori turma fără a o vinde, refuzând astfel să devină instrumente ale noii orânduiri comuniste.

Fratele Bîcu lucra în echipă cu fratele Fronius, fratele Pop și tata. Fratele Fronius (34-35) și tata (30) săpau la târnăcop și la cazma, iar cei doi frați păstori mai în vârstă cărau cu roaba pământul săpat de ceilalți doi. În fiecare zi, cei patru credincioși săpau și cărau cu roaba 12 metri cubi de pământ ca să-și îndeplinească astfel norma monstruoasă stabilită de torționarii lor. Aceasta a fost echipa lor de lucru până când fratele Bîcu s-a lovit rău cu târnăcopul în picior și nu a mai putut lucra deși îl obligau să iasă mereu la lucru. În cele din urmă, cei de la comandament au văzut că fratele avea un scris foarte frumos când i-au citit scrisoarea trimisă familiei și l-au pus să ponteze deținuții și să scrie cât făcea fiecare la săpat sau cărat de pământ.

De multe ori aveau discuții între ei despre Cuvântul lui Dumnezeu, despre viața de credință și sfințenie, rugăciune, suferință sau temele doctrinare importante. Se sprijineau unul pe altul, se încurajau, se ajutau, se rugau împreună și unii pentru alții. Acolo, tata a fost ucenicizat și echipat pentru viața de după lagăr. În timp ce muncea din greu la canalul morții, a primit convingerea că va ajunge să fie eliberat. De multe ori fluierau împreună cântări sau le murmurau cu glas încet fie că munceau din greu sub soarele dogoritor al Dobrogei, sub bătaia vântului care ridica praful, în zilele lungi de toamnă cu ploaie și vânt sau chiar în iernile geroase fără zăpadă, dar cu vânt care tăia pielea și le îngheța picioarele. Chiar și când era viscol, toți deținuții erau scoși afară și ținuți în curtea lagărului cu orele în vântul care sufla cu 60-70 km pe oră și puși să rânească zăpada care era spulberată de vânt.

Într-o seară de octombrie, când s-au întors de la munca de pe canal, fratele Bîcu a fost chemat să meargă la comandament pentru a-și ridica pachetul cu alimente de acasă. Era recompensa pentru cele șase luni de chin în care fratele își făcuse norma zilnică de 3 metri cubi. Era al doilea pachet pe care îl primea de când fusese adus la Capul Midia. Fiecare pachet era desfăcut de către unul din milițienii din lagăr și fiecare articol în parte era verificat. Nu de puține ori milițianul lua ce-i plăcea sau ce credea el că nu trebuie să aibă deținutul. Greutatea maximă era de 10 kg la șase luni cu condiția ca deținutul să-și fi făcut norma de muncă. Această cerință era valabilă doar pentru deținuții politici, nu și pentru deținuții de drept comun care erau o altă categorie la canal, dar care munceau în aceleași condiții. Pentru cei de acasă, trimeterea pachetului era un semn că este în viață. Dacă nu mai primeau scrisoare să trimită pachetul la șase luni, însemna că murise și fusese îngropat la Năvodari sau chiar pe canal undeva. Era 26 octombrie 1950. Fratele și-a luat pachetul fără prea mari pierderi. Milițianul a fost mirat că o mare parte din pachet era plin cu struguri care se prezentau în condiții bune. Desigur, și-a luat și el porția lui înainte de a-l lăsa pe fratele Bîcu să plece. Înainte de a-l desface, a mulțumit lui Dumnezeu chiar în baraca unde erau peste 200 de oameni, apoi le-a dat celor 3 frați de echipă din pâine, struguri și ce mai primise. După aceea a luat gamela turtită și a rupt fiecare boabă în parte și le-a zdrobit cu mare grijă ca nu cumva să cadă vreun strop pe jos. A stors o parte din struguri cu mâna și apoi a trimis vorbă ca să vină și ceilalți frați din baracă. Când s-au adunat cu toții, fratele Bîcu a zis:

-Dragii și preaiubiții mei frați, bucuria și tristețea mea, părtași ai acelorași suferințe și părtași ai jugului lui Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru. Azi vom sărbători împreună Cina Domnului! Și zicând aceasta, a pus pe „salteaua” de paie gamela în care zdrobise strugurii și o pită mare bănățeană. Apoi a continuat:

– Preaiubiților, să ne cercetăm și, dacă este în inima noastră ură împotriva milițienilor ce ne bat zi de zi, împotriva comandantului Timofte care zilnic ne strigă că suntem aici ca să murim și ne dă cea mai proastă mâncare, dacă îl urâți pe Lupu (ofițerul politic) care ne torturează mințile și trupurile, rugați-vă și cereți lui Dumnezeu să vă ierte. De asemenea, dacă v-ați îndoit de Isus și de iubirea Lui și ați fost gata să vă lepădați de El și de credință, pocăiți-vă și reînoiți-vă legământul credinței făcut prin mărturie în fața Cerului și a Pământului și fiți gata să muriți aici, dar să nu ne lepădăm de El. În seara Cinei Domnul nostru l-a luat pe Iuda să mănânce din blid cu El arătându-i că îl iubește deși știa că urma să îl vândă chiar în seara aceea. Și noi am ajuns aici fiind vânduți de unii din prietenii noștri sau de dușmanii noștri, dar ni se cere să-i iubim și să-i iertăm. Iubiții mei frați, ce mare lucru facem dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, nu tot așa fac și fariseii? Nouă ni s-a făcut harul nu doar să fim mântuiți, ci să și suferim pentru Mântuitorul nostru drag. Nouă ni s-a făcut harul să împlinim Scriptura, aici, în lagărul Morții, care spune „binecuvântați pe cei ce vă blestemă și iubiți pe vrăjmașii voștri. Acest verset pentru noi a fost scris. Să ne curățim inimile și gândurile, frații mei, înainte de a ne împărtăși cu trupul și sângele Domnului nostru.

S-a creat un moment de profundă emoție și toți cei prezenți au început să lăcrimeze. Apoi fratele Bîcu a început să cânte, încet, cântarea „Salvatorul meu îmi zice”:

Salvatorul meu îmi zice,

Salvatorul meu îmi zice:

„Tu ia-ți crucea și urmează-Mă!”

 

Te urmez de-acum, o, Doamne,

Cu credință eu Te voi urma!

 

Merg cu El în Ghetsimani,

Merg cu El în Ghetsimani,

Cu credință eu Îl voi urma.

 

Merg cu El la judecată,

Merg cu El la judecată,

Cu credință eu Îl voi urma.

 

Îmi dă har și biruință,

Îmi dă har și biruință,

Cu credință eu Îl voi urma

 

Comuniștii îi puseseră pe acești oameni în acel loc oribil și-i chinuiau zi și noapte din pricina credinței lor în Hristos. Le strigau: „Voi cei care intrați aici nu mai aveți nici o speranță de viață. Dumnezeu e mort, iar noi l-am îngropat, acum o să vă îngropăm și pe voi. Unde este Dumnezeu să vă scape din mâna noastră?” Poate că au fost unii care s-au lepădat, poate că au fost unii care s-au îndoit, poate au fost unii care au strigat de durere și s-au prăbușit, dar în seara aceea, spunea tata, „Cerul a fost acolo și noi l-am văzut deschizându-se. Peste noi s-a coborât o pace care întrecea orice chin, orice suferință și orice durere și eram gata să murim pentru Domnul nostru drag.”

Au încheiat cântând toți cu lacrimi abundente. În jurul lor, deținuții făcuseră de mult liniște. Mulți plângeau. Cerul îi atinsese și pe ei, iar unii s-au predat lui Dumnezeu în lagărul morții pentru că au văzut ce nu mai văzuseră, sfinți murind sau fiind gata să moară pentru Mântuitorul lor. Unii dintre ei s-au pus de pază la ferestre ca să dea alarma dacă venea vreun milițian. Apoi fratele Bîcu le-a recitat din Matei 26:

„Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine și, după ce a binecuvântat, a frânt-o și a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar și, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.”

Apoi a cerut binecuvântare peste pâine,  a rupt-o pe jumătate, a luat din ea și i-a dat-o fratelui Pop care apoi a dat-o mai departe din mână în mână. În acel moment, tata s-a sculat de pe pat și s-a dat deoparte. El nu era botezat și refuzase să fie botezat în mare de către fratele Bîcu pentru că dorea să se boteze acasă la râul din comuna lui ca să fie o mărturie pentru toți consătenii. Fratele Bîcu l-a văzut îndepărtându-se și i-a zis tatălui meu:

-Frate Florea, stai jos te rog și împărtășește-te. Știu că nu ești botezat, dar tu ești părtaș suferințelor Domnului nostru, tu ești părtaș cu noi la viața și moartea de aici. Știu că ești gata să mori ca noi toți pentru Hristos, iar tu ai fost botezat cu foc înainte de a fi botezat cu apă. Întinde mâna și ia din pâinea ce ne amintește de trupul Domnului nostru și fii părtaș cu noi la Masa Domnului.

Ceilalți frați au încuviințat în tăcere decizia pastorului ce conducea serviciul de Cina Domnului în acea noapte întunecată de octombrie în baraca din lagărul morții.  După ce a luat fiecare din pâine câte o bucată mai mare decât de obicei la îndemnul fratelui Bîcu, acesta i-a cerut fratelui Pop Ionaș să se roage și să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu peste mustul ce abia fusese stors. După rugăciune, fratele Bîcu a băut primul din gamela pe care se vedeau urmele loviturilor pietrei cu care încercase să o îndrepte. Fiecare a băut din acel recipient al dureri și ororii ce trecea din mână în mână. Mâinile lor erau pline de bătături și crăpături. Unele erau zgâriate, altele erau plini de cicatrici de la munca groaznică sau de la biciul ofițerului Grigore Lupu în încercarea de a opri loviturile ce erau îndreptate spre capul lor. Noaptea se lăsase de mult și lumina lunii trecea greu prin geamurile mici ale barăcii unde ei, de care lumea nu era vrednică, stăteau adunați împreună vestind moartea Domnului. Era prima Cină a Domnului pe care o sărbătoreau în Iadul de la Capul Midia, zi pe care tata n-a uitat-o niciodată. După ce au servit Cina, au cântat împreună, cu glas domol:

Din trupul sfânt al lui Isus, izvor de sânge-a curs

Și cine-n El s-a curățit, pe veci e mântuit,

Pe veci e mântuit, pe veci e mântuit.

Și cine-n El s-a curățit, pe veci e mântuit.

 

Acest izvor a fost găsit de-acel tâlhar smerit

Și cei ce sunt in el spălați, pe veci vor fi curați,

Pe veci vor fi curați, pe veci vor fi curați.

Și cei ce sunt in el spălați, pe veci vor fi curați.

 

Din clipa-n care am aflat izvorul minunat,

Mă simt nespus de fericit cu Domnul meu iubit,

Cu Domnul meu iubit, cu Domnul meu iubit.

Mă simt nespus de fericit cu Domnul meu iubit.      

Fratele Bîcu l-a rugat pe tata să se roage și apoi le-a zis:

-Iubiților, vreau să vă spun că m-am întrebat ce să vă las vouă, tovarășii mei de suferință și de credință. Și Dumnezeu m-a luminat și mi-a zis: „Lasă-le posibilitatea de a Cina cu Mine în acest loc de suferință”. I-am scris soției și i-am spus să pună niște struguri deasupra cutiei cu alimente tocmai cu acest gând. În seara asta vom zdrobi restul strugurilor în gamele și mâine voi pune în sticla găsită și curățită de mine mustul. Vom putea lua Cina mai multe luni astfel.Voi să nu uitați că El este Păstorul Cel Bun, care ne-a zis: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn și paharul meu este plin de dă peste el.” El este cu noi în acest canal al morții și iată că El ne-a întins masa în fața dușmanilor noștri în această noapte de octombrie.

Tata n-a mai uitat niciodată acea noapte. A fost prima lui Cină din viața de credință și mereu povestea cu emoție și uneori cu lacrimi în ochi despre acel moment unic. Dar imediat după acest episod, Dumnezeu i-a pus pe inimă tatălui meu ceva  ce părea o nebunie în ochii tuturor celor care au participat la Prima Cină a Domnului din lagărul morții.

Textul de mai sus este scris de Viorel Cruceru și va fi parte a unei cărți biografice a lui Florea Cruceru

2 gânduri despre &8222;Cina din lagărul morții&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s