Primul episod important din istoria omenirii: Adam și Eva în grădina Edenului. Rolurile au fost inversate și Edenul s-a topit în gura lor.

A urmat poligamia. Violentul Lameh își laudă mânia celor două soții la câteva sute de ani de la instaurarea căsătoriei de către Dumnezeu în grădina Edenului. În cele din urmă poligamia a ajuns norma. Chiar a ajuns să fie legiferată. Inclusiv în Legea lui Moise.

A urmat legiferarea divorțului. Deși nu ne este prezentat niciun caz clar și specific de divorț în Vechiul Testament, a fost nevoie de o legiferare și limitare a unei practici deja larg răspândite în Deuteronom 24. Poligamia și divorțul ajung să fie legiferate de Moise. Valorile căsătoriei vor fi mereu negociate de păcătoșenia umană. Dar știți că istoria prezintă și un scurt episod frumos?

Drumul înapoi nu e ireversibil. Din normă, poligamia a ajuns să fie întâlnită din ce în ce în mai puțin. În vremea Domnului Isus Hristos poligamia nu mai era norma(lă)  (Istone-Brewer afirmă că existau și unele excepții)[1] în cultura romană, elenă, evreiască. Creștinismul a transformat culturile în care a ajuns reiterând adevărul că mariajul este între un bărbat și o femeie până la moartea unuia dintre cei doi, Dumnezeu fiind garantul legământului.

Nu numai că poligamia a fost privită cu alți ochi, dar și felul în care era perceput divorțul a fost schimbat. Relația dintre stat și Biserică din secolul al IV-lea a influențat preponderent legile privitoare la căsătorie. Dacă în primul secol î. Hr. romanii au legiferat divorțul prin acordul părților, în secolele IV și V d. Hr. legislația romană privitoare la divorț a devenit mult mai aspră. Apoi a urmat Evul Mediu în care divorțul era rar întâlnit (și doar printre cei „privilegiați”) ca urmare a anulării realizate doar de Biserica Catolică.

Reforma protestantă a adus o reformă și în ce privește divorțul și recăsătoria.  Erasmus și Luther au avut un rol esențial în formarea teologică a opiniei despre divorț, iar Calvin a ajutat la formularea conceptului de legământ. Henry al VIII-lea, mânat de nesaționasa lui dorință după un moștenitor a dat frâu liber la negocierea valorilor căsătoriei. Timid, reformatorii nu s-au sfiit să vorbească despre divorț și recăsătorie și să le susțină chiar și în cazuri extrabiblice precum infertilitatea nemărturisită (Luther). De aici încolo granițele s-au extins tot mai mult ca la 400 de ani divorțul prin acordul părților să fie acceptat fără probleme în majoritatea societăților moderne. Luther nu și-ar fi închipuit că reforma sa va fi atât de deformată în pragul aniversării de jumătate de mileniu. S-ar răsuci în mormânt dacă ar ști.

Înainte ca să ne plângem că a fost acceptată căsătoria legală a homosexualilor ar trebui să ne uităm la trecut și să vedem cum valorile căsătoriei au fost treptat și ușor negociate și să învățăm din istorie. Căsătoria, instituția instaurată de Dumnezeu în grădina Edenului ce a supraviețuit și în lumea postedenică, nu va fi eradicată până la venirea Domnului cu siguranță. A vrut-o comunismul, dar nu a reușit. De aceea trebuie să avem mare grijă la pervertirile subtile ale acestei instituții divine.

Cu cât societatea noastră coruptă de păcat va lupta tot mai mult împotriva valorilor lăsate de Dumnezeu în Eden, Biserica va trebuie să stea tot mai tare păstrând Evanghelia lui Hristos așa cum a primit-o. Cum o păstrăm așa? Prin disciplina bisericească. Nenegociind cu păcatul. Unde societatea contrazice voia lui Dumnezeu, noi trebuie să reafirmăm și mai tare adevărul Scripturii plini de dragoste și pasiune.

Pentru a nu face un pas înapoi este nevoie să facem un pas înainte.  Nu putem sta pasivi, Biserica trebuie să ia seama la istorie, iar valorile edenice ale căsătoriei trebuie predicate, trăite, văzute în disciplina Bisericii mai mult ca oricând.

[1] David Instone-Brewer, Divorce and Remarriage in the Bible: The Social and Literary Context, (Grand Rapids: Eerdmans Publishing, 2002), 59–62.