Unul dintre subiectele pe care l–am studiat intens anul trecut a fost divorțul. Am încercat să cumpăr toate cărțile scrise pe această temă în mediul evanghelic. Beniamin Fărăgău a scris cartea „Divorțul și recăsătorirea: deși Dumnezeu urăște despărțirea în căsătorie, El nu întoarce spatele problemei”  ca parte a seriei „Sinteze Tematice.” Titlul amintit este cel de–al doilea din această serie. Dat fiind că e vorba de un nume respectat în mediul  evanghelic, am zis să scriu o (tentativă de) recenzie ce va analiza mai mult partea teologică și procesul hermeneutic.

Este singurul titlu citit din această serie, dar nu există o legătură între cărțile seriei  întrucât e vorba de o abordare tematică după cum și autorul mărturisește în prefață. Să trecem la treabă.

Încă de la început Beniamin Fărăgău articulează adevărurile fundamentale de la care pornește.  Acesta afirmă că Dumnezeu dorește ca relația de căsătorie să fie o relație pe viață, până la moartea unuia dintre cei doi, adevăr acceptat de toți evanghelicii conservatori fără doar și poate. Autorul așează căsătoria pământească în tabloul de ansamblu care trebuie să înceapă cu logodna cerească și să se termine cu nunta cerească. Căsătoria pământească este un detaliu din acest întreg și reprezintă „căsătoria celui credincios cu Hristos.” (pag. 13) Dumnezeu urăște divorțul este cea de–a treia piatră a temeliei pe care zidește. Cea de–a patra afirmație fundamentală este că „Dumnezeu reglementează totuși problema divorțului.” (pag. 14) Pornind de la acest punct începe să ajungă la textul biblic menționând șapte pasaje „ce au fost așezate într–o ordine care să permită urmărirea demersului logic a temei pe care o studiem” (pag. 15)

Deși lasă de înțeles că pasajele vor fi studiate în ordinea prezentată, aceasta diferă. Fără a face prea multe clarificări primului pasaj, Marcu 10:1–12, autorul trece la Matei 19:1–12 deoarece în acesta „problema se nuanțează ceva mai mult.” (pag. 20)

Studiul paragrafului matean îl începe prezentând atitudinea contemporanilor Domnului Isus față de  căsătorie și divorț. Beniamin Fărăgău prezintă cu acuratețe contextul problemei divorțului în școlile fariseice și încadrează în mod corect divergențele dintre școala lui Shammai și școala lui Hillel în începutul dialogului purtat de Mântuitorul cu fariseii. Mergând pe șirul argumentației lui Hristos, aduce în discuție conceptul de familie întâlnit în Geneza 2.

Autorul atenționează cititorul să nu creadă că Domnul „amendează nu numai interpretarea fariseilor, ci înseși afirmațiile lui Moise din Deuteronom 24:1–4, sugerând astfel că spusele lui Moise sunt în disonanță cu insuflarea divină din dezbaterea pe care El o poartă acum.” (pag. 28) Cuvintele Domnului Isus confirmă autoritatea divină a textului din Deuteronom, iar aceasta este susținută de lămuririle aduse. Afirmația „Cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește” (19:9), consideră pastorul baptist, nu poate fi interpretată în înțelesul strict al cuvântului (anume că toate persoanele divorțate nu mai au dreptul să se recăsătorească) deoarece această interpretare ar contrazice Deuteronom 24. În plus, „rămâne un lucru de mirat faptul că fariseii nu au ripostat imediat ca să–I arate Domnului Isus greșeala în interpretarea Legii.” (pag. 30) Fără a mă atinge de primul argument, cred că cel de–al doilea e contrar textului matean deoarece fariseii au „ripostat imediat” aducând în discuție legislația mozaică, iar reacția lor indică faptul că au înțeles că învățătura lui Isus contrazice învățătura legii.

Beniamin Fărăgău își continuă argumentația asupra lui Matei 19 în lumina lui Deuteronom 24, după cum însuși argumentează, susținând că nu înseamnă în mod neapărat că mariajul cu un partener divorțat este trăire în preacurvie pe baza faptului că textul mozaic arată că „doar acela preacurvește care ia de nevastă iarăși pe aceea pe care el însuși a lăsat–o și care, a fost lăsată și de cel de–al doilea bărbat.” (pag. 31) În concluzie autorul echivalează lucrul rușinos din Deuteronom 24 cu „în afară de preacurvie” din Matei 5:32 și Matei 19:9.

Aici întâlnim o greșeală hermeneutică. Dacă interpretăm învățătura Domnului Isus „în lumina” (cuvintele autorului, pag. 31) lui Deuteronom 24, putem concluziona că oricine divorțează, indiferent de motiv, se poate recăsători atât timp cât nu se reîntoarce la primul soț după un al doilea divorț. Revelația veche trebuie interpretată în lumina celei noi aduse de Mântuitorul și nu invers. Motivul pentru care pastorul baptist ajunge la această greșeală hermeneutică este pentru că  a ajuns la concluzia că „textele din Matei  5 și 19 nu pot să contrazică acest text (Deuteronom 24).” (pag. 32)  Dar dacă așa ar trebui înțelese cele două versete, atunci Legea mozaică ar reglementa două soluții în caz de curvie: fie lapidarea, fie divorțul. O astfel de soluție se bate cap în cap. Nu poți să le aplici pe amândouă, fie prima rămâne în picioare, fie a doua. Din moment ce lapidarea pentru curvie, a șaptea poruncă, este fără îndoială soluția clară, înseamnă că cea de–a doua soluție are o defecțiune în angrenajul hermeneutic.

Autorul militează pentru împăcare chiar și în cazul în care e vorba de curvie, iertarea fiind soluția preferabilă deoarece și noi trebuie să iertăm la fel cum și Tatăl nostru ne–a iertat.

Următorul pasaj abordat este Matei 5, făcând bine venita muncă de a plasa versetele despre divorț în contextul discuției despre adulter din 5:27–30. Descrierea pregnantă a diferitelor legi fariseice privitoare la divorț și recăsătorire îl va ajuta pe cititor să înțeleagă mai bine gravitatea problemei divorțului în contextul iudaic.

În analizarea paragrafului din 1 Corinteni 7:12–16 autorul prezintă ce se întâmplă cu relația de căsătorie la convertirea unuia dintre parteneri și ce se întâmplă dacă partenerul necredincios divorțează. Interpretarea autorului este că soțul credincios părăsit are dreptul să se recăsătorească. Argumentul pe care se bazează este că textul spune că soțul credincios părăsit este liber (7:15). Autorul recurge la o altă echivalare de termeni, și anume între dedoulwtai (7:15) și dedetai (7:39) spunând că „termenul dedetai (legată) din 7:39 are aceeași conotație.” (Pag. 50) Beniamin Fărăgău amintește avertismentul lui Gordon Fee care susține că Pavel nu și–a propus să vorbească în acest context despre recăsătorire, dar neagă o astfel de precauție, considerând că întreg context este destul de clar.

Ultimul pasaj studiat este Romani 7:1–6. După o serie de observații preliminare și pe text, discută despre relația noastră cu păcatul și relația cu Hristos. Spre final aplică această ilustrație a relației cu Hristos la viața de căsnicie. Beniamin Fărăgău concluzionează acest pasaj susținând că moartea noastră față de păcat este suficientă să dezlege legăturile de căsătorie în față Legii lui Dumnezeu. Această interpretare este repetată:

„Iată deci concluzia: există doar două situații în care legătura căsătoriei este dezlegată în fața Legii lui Dumnezeu: prima este pricina de curvie, despre care vorbește Domnul Isus în Evanghelii. A doua este convertirea însăși, care, implicând moartea noastră împreună cu Hritos, dezleagă și ea această relație.” (pag. 66)

Ideea că o căsătorie este dezlegată de convertire sună foarte nebiblic. La început am crezut că este vreo eroare în formulare. Dar autorul își încheie cartea  și capitolul recapitulativ astfel:

„Convertirea, reprezentând „o moarte”, dezleagă relația de căsătorie. Totuși, partenerul credincios este chemat să rămână în continuare în relație, în baza „mandatului preoției” (1 Petru 3:1–6) câtă vreme partenerul necredincios dorește același lucru.” (pag. 102) Această concluzie are nevoie de o neapărată reanalizare. O căsătorie mixtă, dacă ar fi dezlegată după cum susține autorul în cazul convertirii unuia dintre cei doi, nu și–ar mai avea rostul. Conform formulării făcute, asta ar însemnă că cel credincios poate și el păși afară din căsătorie în orice moment dorește din moment ce este „dezlegat.” Dar 1 Corinteni 7 și Matei 5 și 19 interzic acest lucru. Greșeala constă în faptul că se folosește de o ilustrație a apostolului ce are ca scop reprezentarea relației noastre cu legea și cu Hristos și nu să se adreseze problemei căsătoriilor mixte. Limbajul apostolului este împrumutat din realitatea căsătoriei și aplicat unei realități spirituale.

Penultimul capitol se intitulează „consilierea pastorală în astfel de situații” și prezintă o învățătură aplicată a lui Matei 18 în situații de divorț. Este un capitol practic, cu o exegeză și hermeneutică pe cât se poate de clară.Ultimul capitol prezintă o recapitulare a principalelor învățături, inclusiv a pașilor de disciplinare din Matei 18.

Poziția pastorului Beniamin Fărăgău este numită de teologi perspectiva erasmiană, fiind cea mai răspândită interpretare din mediul evanghelic vestic. Totuși, s–au putut observa anumite crăpături în angrenajul hermeneutic pe care l–a construit în cele 103 pagini a acestei cărți ce are rolul de a sintetiza problema divorțului din perspectiva biblică.

Sinceritatea academică este de apreciat în contextul nostru evanghelic în care, din păcate, destui autori nu se sinchisesc să mai depună și acest efort. Autorul folosește note bibliografice, iar la sfârșit ne oferă, așa cum este și normal, bibliografia.

Estetic cartea arată foarte bine, iar fontul ales și aranjarea în pagină face cartea lizibilă. Acesta este bine legată, este printată la editura „Fundația Istoria Binecuvântării”, are hardcover și este stilat editată.

Faptul că pe parcursul cărții cele mai importante afirmații sunt scrise cu litere de tipar ajută cititorul să observe cele mai importante idei. Reprezentările grafice presărate de–alungul cărții, poate o dovadă a formatului de inginer a scriitorului, ajută cititorul să înțeleagă mai bine intenția autorului.